News Ticker

„Dogville” sau despre câinii din noi

La finalul celor aproape trei ore de film rămâne numai momentul în care îţi pui întrebarea dacă  merită cineva să fie exonerat sau nu, pentru că “Dogville” este un film- manifest care expune cu o luciditate dureroasă, chiar satirică, răul din fiecare. 

 Regizorul Lars Von Trier ne oferă un film în care se regăseşte în definitiv o revoluţie. Este în primul rând revolta regizorului-creator împotriva artificiului din filmele contemporane prin minimalismul tuturor decorurilor şi al cadrelor, asta a însemnat filmarea secventelor în lumină naturală, pe o scenă de teatru, fără recuzita, majoritatea obiectelor sunt desenate cu cretă pe podea, iar uşile şi zidurile caselor sunt inexistente, vorbim despre o transparenţă totală, o dezbrăcare a personalităţii şi intimităţii umane. Este un experiment de cinema care sperie la început privitorul, însă forţa povestirii acaparează cu totul pentru că tocmai această este şi ideea- privitorul are dreptul să nu-I fie sustrasa concentrarea de la coeziunea faptelor relatate prin şiretlicuri specifice filmului comercial. Măiestria acestui tip de filmare constă în faptul că menţine atenţia spectatorului atât în lumea ficţionala cât şi în cea reală. Se creează o iluzie, deoarece ai impresia că ai în faţă o carte pusă în imagini, nu este nimic fals, intri în joc şi în călătorie. Lars Von Trier neagă însăşi forţa cinematografica, eliberând-o de senzorial şi creând distanţa între spectator şi film.

În al doilea rând este o revoltă ilustrată prin dezintegrarea sentimentelor umane, o reducere a acestora la animalitate (nu degeaba a ales regizorul titlul filmului, “Dogville” este metaforă prin excelentă a bestiei care se ascunde în fiecare dintre noi, indiferent de circumstanţele în care am trăit şi indiferent de cât de mult am încerca s-o suprimăm).

Dar să vedem ce ne oferă povestea. Un străin, o femeie pe nume Grace ajunge suspect într-un orăşel izolat din Colorado în timpul colapsului financiar din anii ’29-’30. Străină cerşeşte ajutorul localnicilor de a o adăposti de grupul de gangsteri care o urmărea. Cel ce se autointitula “filosoful” oraşului considera venirea femeii că pe un dar, un bun prilej de a-şi formula o nouă teza cu privire la sentimentul de acceptare al fiinţei umane şi al locuitorilor din Dogville îndeosebi. Deşi la început oamenii s-au arătat reticenţi în a o accepta pe fugară în comunitatea lor, la final au căzut de acord să-şi arate bunăvoinţa oferindu-i femeii adăpost. Ca răsplată pentru candoarea lor, Grace doreşte să-I ajute la lucrul în gospodarii şi încet, încet oamenii devin dependenţi de prezenţa ei în societate.

Pe măsură ce apar foarte multe avertismente venite din partea poliţiei cu privire la Grace, locuitorii se simt în faţa unui pericol iminent şi încep să-I pretindă compensaţii din ce în ce mai mari pentru generozitatea de care au dat dovadă iniţial în a o ascunde, astfel încât fugară învaţă că în acest orăşel bunătatea este relativă şi condiţionată. De la creşterea numărului de ore şi pretenţii până la viol şi ameninţări nu mai este decât un singur pas, iar Grace ajunge în lanţuri, obiectul sexual al bărbaţilor şi ţinta hartuirilor psihologice ale femeilor, toţi învinovăţind-o pentru fiecare lucru care nu mergea bine în oraş. Îi sunt distruse pe rând toate visele şi aşteptările legate de oamenii pe care i-a considerat la început prieteni şi salvatori. Grace devine un bun de schimb, o sclavă, o servitoare, o prostituată. La un nou vot, oamenii decid că Grace reprezintă un pericol mult prea mare pentru menţinerea status-quo-ului comunităţii tocmai din cauza faptului că le scotea la lumina prin contrast toate defectele şi impulsurile pe care încercau atât de mult să le ascundă. Oraşul decide în unanimitate s-o dea pe femeie pe mâna gangsterilor, însă finalul ne rezervă o surpriză extrem de năucitoare: şi Grace la rândul ei vroia să elucideze o teză cu privire la bunătatea oamenilor şi îi supusese unui experiment pe locuitorii din Dogville. Gangsterii făceau parte din anturajul ei, nu ajunsese întâmplător în acel orăşel care nici măcar nu se găsea pe hartă, iar falsă fugară este pusă în situaţia de a alege dacă Dogville merită salvat sau şters de pe faţa pământului.

Ceea ce se vede în spatele poveştii este un oraş de rataţi unde fiecare personaj în parte este un simbol, o tipologie a nimicniciei. Camera ne oferă la început o vedere panoramică asupra sărăciei culturale şi spirituale, asupra îndeletnicirii oamenilor cu lucruri din cele mai inutile şi mai ales, o orbire în fata neobişnuitului, a schimbării. La început comunitatea s-a legat de sentimentul apetisant pe care l-a ridicat pericolul venirii lui Grace în oraş ca şi cum i-ar fi făcut să se simtă vii, scoşi pentru o clipă şi ei din normalitatea. Grace a reprezentat o intruziune a ispitei în obişnuit, a fost privită ca un cadou atâta timp cât era în acord cu preocupările şi obiceiurile tuturor, dacă le provoca însă stabilitatea, devenea o problemă pentru că le punea sub semnul întrebării însuşi sensul existenţei. Şi pentru că a făcut acest lucru, I s-au pretins din ce în ce mai multe sacrificii şi a fost supusă abuzurilor repetate. Puterea şi oportunitatea pe care aceştia le-au văzut în Grace s-au amplificat imediat cum a apărut primul semnal al răului. O dată ce un localnic îşi va da frâu liber instinctelor, tot ceilalţi “câini” îl vor urma, că într-o haită. Sunt oare dezgustători cu venirea lui Grace sau este o trăsătură care există în ei a priori?

Poate cel mai condamnat dintre toţi este Tom, simbolul elitei intelectuale leneşe, personajul care a insistat cel mai mult să rămână în oraş şi care i s-a oferit drept ghid şi prieten. Ajunge chiar să se îndrăgostească de ea, dar închide ochii de fiecare dată când Grace este abuzata şi n-o apăra decât superficial, e mereu în căutarea unui plan prin care să-I facă viaţa mai bună, dar de fiecare dată rămâne ancorat în egoism şi în eşec. Iubirea lui este teoretică şi nesincera în acest fel. Moralitatea lui este irelevanta atâta vreme cât îşi dă seama că o doreşte pe fugară numai carnal, deşi existau asemănări extreme de convingătoare între cei doi ca fire.  Chiar mai mult, din momentul în care Grace îi spune adevărul despre propria persoană şi îl învinovăţeşte de laşitate, Tom se răzbuna cel mai aspru dintre toţi. Tom încearcă s-o recreeze ca personaj fictiv pe Grace, s-o adapteze la comunitate, însă Grace la rândul său îl recrează, ajungând chiar să-l distrugă pentru că-I demontează rând pe rând toate tezele cu privire la viaţa umană. Îi demonstrează că tot ceea ce credea era de ordinul deşertăciunii şi că însuşi oraşul la care ţine atât de mult, nu era nimic mai mult decât cruzime.

Grace este inocentă, fragilă, misterioasă, dar dornică să-şi aducă contribuţia. Singura sa apărare în fata locuitorilor atâta vreme cât nu este un cetăţean de drept, este milă. Un sentiment insuficient şi atât de trecător. Grace reprezintă umanitatea, candoarea care îi vor fi atât de brutal murdărit. S-au făcut speculaţii cu privire la metaforă din spatele personajului, imaginea imigrantului care vine în America din dorinţa de a avea o viaţă mai bună, dar este privită cu resentiment şi insolenţă, trezirea ei în fiecare dimineaţă aducea o dată cu ea şi trezirea ameninţărilor. Ea indura totul cu stoicism, pentru că aşa cum şi naratorul menţionează “făcea parte din personalitatea lui Grace de a privi în faţă, mereu în faţă, de a uita”.  Visul ei de a face lumea în loc mai bun o conduce în a le oferi locuitorilor din Dogville multiple şanse în a-şi demonstra umanitatea, însă aceştia le irosesc cu fiecare acţiune. La final va sta în puterea lui Grace de a decide dacă Dogville este un oraş care merită să fie exonerat sau dacă reprezintă o problemă, un germene de rău pentru întreaga umanitate. Grace se întreabă dacă şi ea ar fi procedat la fel cum s-a întâmplat cu localnicii, dar îşi dă seama că nu poate măsura oamenii după propriile standarde, că dacă s-ar fi născut acolo ar fi fost la fel ca ei, aşadar de condamnat. Toţi merită o pedeapsă.  Nimicirea întregii populaţii din Dogville este şocantă şi neaşteptată. Chiar şi copii sunt ucişi. Dar numai această este calea normală. Toţi au greşit în mod egal, inocenţi sau nu. Este o răzbunare a regizorului împotriva aşteptărilor spectatorilor care şi-ar fi dorit ca la final să-i mai ierte încă o dată pe localnici. Grace nu este o fiinţă umană în adevăratul sens al cuvântului, ci o reprezentare a binelui aflat sub presiunea raului.

Dogville nu este numai o poveste despre dezintegrarea sentimentelor umane, ci şi o capodoperă a tehnicilor narative. Este după cum am spus, o carte în imagini cu un prolog şi nouă capitole delimitate spaţial şi temporal de o voce narativă omniprezentă. Această voce echilibrată ca intensitate şi ritm însoţeşte gândurile fiecărui personaj în parte şi creează o povestea simbolică, nu este vorba de întâmplări reale. Naratorul ne arată ( showing) absolut tot ceea ce se întâmplă fără niciun fel de discriminare.  Aceeaşi voce narativă devine din ce în ce mai ironică şi sarcastică pe măsură derulării evenimentelor, pentru că se transpune în vocea artistului din spatele filmului, a regizorului care îşi pedepseşte crunt personajele prin forţarea transparenţei, le intră în intimitate, le dărâma orice grad de moralitate astfel, îi dezbrăca de convenţiile şi regulile sociale.

La această voce omniscienta contribuie şi camera cu focalizare zero, obiectivă, vedem totul exact atunci când se întâmplă, asistăm chiar şi la nepăsarea celorlalte personaje atunci când Grace este hartuita de vreunul dintre ei. Cameră îi pedepseşte pe fiecare dintre ei fără milă. Camera este externă şi totuşi trece în mod fictiv prin ochii fiecărei persoane. Cel mai ilustrativ exemplu este atunci când Grace vede în sfârşit locuitorii din Dogville exact aşa cum sunt ei, luminaţi în penumbra de lună, această imagine contribuie decisiv la hotărârea ei. Dezgolirea finală a personajelor prin ochii lui Grace îi face şi pe spectatori să-şi dorească un final aspru, moralizator. Toate elementele de decor sunt mai mult simţite decât arătate, iar anumite zgomote care sunt proprii unei gospodarii (cum ar fi trântitul oalelor, deschiderea uşilor) fac parte din orchestraţie pentru că nu există recuzita, personajele imită întrebuinţarea ei. Camera nu omite transpunerea unei atmosfere dezolante a oraşului prăfuit şi extrem de sărac, luminând fiecare scenă în parte, o vedere panoramică oferindu-se numai la început şi la final. Focalizarea se formează de la peisaj, spre poveste, spre personaj. Ceea ce camera filmează este ceea ce unul dintre personaje care este orb nu vede şi vorbeşte numai din ceea ce-şi amintea că a văzut cândva ( apel la zilele de dinaintea venirii lui Grace când lucrurile stăteau aparent normal pentru toată lumea), însă pe măsură ce relatarea evoluează, fiecare locuitor în parte “orbeşte” în fata încălcării legii, cu cât încalcă mai multe legi, cu atât văd sursa răului în afara sferei personale.

În Dogville ordinea evenimentelor povestite coincide cu momentul povestirii lor întru-totul pentru că este un film cronologic care prezintă în mod ascendent degradarea morală a oraşului. Am putea chiar spune că viteza acţiunii este destul de lentă la început şi că faptele  însemnătate încep abia după prima oră de vizionare. Cea mai mare parte din povestire este acaparată de prezenţa vocii naratorului, dialogurile fiind destul de sumare şi scurte, dar fiecare replică în parte are partea ei importantă din poveste. De remarcat vocile şuşotite, ezitante ale personajelor, singură voce cu adevărat ferma este cea a naratorului. Scena finală care cuprinde dialogul dintre Grace şi tatăl ei ( unde vor discuta despre soarta oraşului şi despre codul de moralitate al lui Grace) şi momentul asasinării fiecărui membru sunt o dilatare în timp care-l supune pe spectator unui test de rezistenţă. Este extrem de depresivă şi de cinică, iar referinţă la câinele oraşului care rămâne în viaţă e ca şi cum ai turna sare pe rană, spectatorul este deja mult prea răscolit, iar momentul în care acesta, care era desenat doar cu cretă pe asfalt, prinde viaţă şi lătra înspre spectator constituie clar o lovitură la adresa tuturor. Credit-roll-ul ne arată nişte imagini de oameni abuzaţi din America care aduc povestea-simbol la gradul de poveste-realitate.

Oamenii din Dogville puneau foarte mult preţ pe obiecte tocmai pentru că aveau atât de puţine. Se legau de ele şi le înzestrau cu emoţie, aşa cum şi Grace a ajuns să facă cu figurinele de porţelan pe care şi le-a achiziţionat cu extrem de multă greutate şi care reprezentau legătura spirituală care se stabilise la început între ea şi oraş. Spargerea acestora în semn de răzbunare de către celelalte femei a însemnat exact momentul în care Grace şi-a pierdut speranţa în vindecarea comunităţii, este un eveniment foarte important în diegeza. De asemenea, povestirea iterativă are rolul de a accentua ritualizarea unor obiceiuri ale locuitorilor şi rutină în care trăiau aceştia, făcând lucrurile mereu un aceeaşi ordine, cu obsedare, cu frică de a nu ieşi din cunoscut.

Grace a operat ca un doctor care scoate o tumoră malignă din corpul uman. Arde oraşul şi ucide locuitorii pentru a lăsa un teren fertil şi curăţat pentru o altă societate poate, mai umană. Dogville nu a existat niciodată pe harta şi nu ar fi meritat în definitiv. Era crescut doar că o buruiană pe un spaţiu unde ar fi putut profita de resursele sale o comunitate care ar fi înflorit poate. Localnicii se aflau acolo fără să îşi fi pus prea multe întrebări şi tocmai de aceea codul lor moral era redundant şi instabil. Dogville este un oraş de nicăieri şi totuşi ne este apropiat nouă. Care este până la urma cadoul pe care ni-l oferă Grace?

Anunțuri
Despre andreeadanescu (46 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

8 comentarii la „Dogville” sau despre câinii din noi

  1. Anunturi Gratuite Romania mercador
    Admiring the time and effort you put into your website and detailed information you offer.
    It’s great to come across a blog every once in a while that isn’t the same old
    rehashed material. Wonderful read! I’ve saved your site and I’m including your RSS feeds to my Google account.

    Apreciază

  2. Anunturi Gratuite Romania tocmai
    Since the admin of this web site is working, no question very shortly it
    will be famous, due to its feature contents.

    Apreciază

  3. Continental Hotel Bucuresti

    Greetings! Very helpful advice in this particular post!
    It’s the little changes that make the biggest changes.

    Thanks for sharing!

    Apreciază

  4. Hoteluri De 4 Stele Bucuresti

    Hi there, just became alert to your blog through Google, and found that it’s really informative.
    I’m going to watch out for brussels. I will appreciate if you continue this in future.

    Lots of people will be benefited from your writing. Cheers!

    Apreciază

  5. Curs Valutar Bnr Online
    It’s wonderful that you are getting thoughts from this
    article as well as from our dialogue made here.

    Apreciază

  6. I like the valuable information you provide in your articles.

    I’ll bookmark your weblog and check again here frequently. I am
    quite sure I will learn many new stuff right here!
    Good luck for the next!

    Apreciază

  7. tv online
    Hello there, You have done a fantastic job. I’ll certainly digg it and personally suggest to my friends.

    I am confident they’ll be benefited from this web site.

    Apreciază

  8. I enjoy what you guys are usually up too. This sort of clever work and
    reporting! Keep up the wonderful works guys I’ve added you guys to my blogroll.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: