News Ticker

În căutarea magiei orașului cu Vlad Eftenie

2063_48718453738_2506_n

Întotdeauna, dacă vei întreba pe stradă un parizian ce simte faţă de Paris, va răspunde ferm: „Îl ador, este cel mai frumos loc de pe pământ!”. Nu acelaşi lucru se va petrece dacă schimbi cadrul şi-ţi întorci privirea înspre Bucureşti. Din fericire, există oameni pe lumea asta, dar mai ales în oraşul acesta atât de contradictoriu, care te vor face, prin efortul lor de a-l arăta în altă lumină, să intri într-un alt soi de comunicare cu Bucureştiul, mai profundă, mai puţin accelerată, să-i descoperi acele momente magice fără de care nu vei mai putea traversa niciodată indiferent de pe un trotuar pe altul. Vlad Eftenie este unul dintre acei oameni minunaţi; cu o dublă formare, de arhitect şi fotograf, el îţi va povesti, prin imaginile surprinse din cotidian, o parte din anecdotele oraşului.

De la arhitectură la fotografie, pare un parcurs natural, şi nu tocmai. Cum a început totul la tine?

La mine fotografia s-a născut dintr-o chemare şi complet autodidact. Mi-am luat un aparat digital cu care am început să mă joc, dându-mi seama că pot să nasc tot soiul de idei, după care am trecut pe film şi atunci s-a întâmplat minunea! Eu am început invers cu fotografia, de la practică la teorie. Ador să-mi eliberez mintea de motive şi gândire, ăsta e şi scopul meu cu fotografia, să ies puţin din rutina zilnică şi să intru în universul simţirilor, al unui alt mod de a relaţiona cu lumea înconjurătoare. Cadrul cotidian nu este un subiect foarte abordat în fotografie pentru că oamenii tind să studieze mai mult subiectele îndepărtate, ideile măreţe, în timp ce cadrul cotidian se ocupă cu lucrurile mărunte, de aproape. Eu acum încerc să-l accesez într-o manieră contemporană, culegând lucrurile pozitive care se petrec între oameni, de care uităm să ne mai bucurăm.

Cum poate trece fotografia convenţională de arhitectură a oraşului de partea cealaltă, a poeticului şi a atmosferei, ce îi adaugi tu?

În general, arhitectul face fotografie prin natura meseriei, însă are un mod de-a o face destul de sec, adică o clădire este „protejata” de orice înseamnă prezenţă umană, totul este foarte sobru şi raţional. Eu am practicat o astfel de fotografie în facultate, ca student, nu mă simţeam însă deloc în largul meu. Arhitectura devine prin oameni, nu este un obiect de sine stătător, aşa că am fost tentat să cunosc cine sunt acei oameni care dau viaţă arhitecturii oraşului. Ieşind din ce în ce mai mult din zona mea de confort, de familiaritate, călătorind, mi-am dat seama că lumea e atât de vastă şi merită cunoscută. Atunci a apărut aparatul foto prin care m-am apropiat de oameni, rămânând totuşi în domeniul arhitecturii, dacă vrei, ca formă, ca perspectivă, ca instinct al compoziţiei. Mi se spune adesea că imaginile mele sunt foarte aşezate, însă mai întotdeauna apare în ele un fapt imprevizibil, o anecdotă care ţine de efemer, de întâmplare. M-a interesat înainte de toate să dezvolt trăirile emoţionale din jurul conceptului de arhitectură. Aşa cum mă vezi tu destul de sobru, cu ochelari şi cu linii drepte, am încercat să mă completez prin această bucurie a trăirii şi a întâlnirii cu oamenii, apoi prin plăcerea facerii pozei care presupune un demers anume – pe film nu ştii ce faci, trebuie să simţi ce faci.

Digital sau film, ce recomanzi pentru fotografia de stradă?

Nu recomand digitalul pentru fotografia de stradă pentru că prin funcţiile multiple externalizează o parte din acțiuni, ai impresia că, având atât de multe butoane, el face totul, iar asta e complet greşit, pentru că tu ca fotograf faci poza, şi nu aparatul. Pe film eşti doar tu cu un buton şi strada, şi asta te va ajuta mereu să simţi mai bine pulsul străzii, vorba lui Caragiu: „Fără trăire, fără simţire… scleroza”.

Te mai poţi bucura de oraş pentru ceea ce este sau ţi-ai format un defect profesional şi vezi totul în cadre şi subiecte? Nu pierzi din energia momentului, fotografiindu-l?

Cred că-l transform, nu-l pierd. Însă trebuie să recunosc că într-un oraş există o infinitate de situaţii care se petrec în jurul nostru pe care nu le observăm. Tema este să ne oprim în loc şi să ne uităm, normal că nu le poţi parcurge pe toate, te atrage un moment anume care ţi se pare mai interesant, scanezi, focalizezi, te deschizi. În momentul acela sigur pierzi altceva, dar câştigi o clipă pe care o imortalizezi şi o poţi arăta şi altora, care se pot bucura de ea.

Care îţi este cel mai drag proiect de până acum?

În ultimii doi ani m-am orientat mai mult spre partea teoretică a imaginii, aşa s-a născut şi lucrarea  „Fotografia, instrument metodic de cunoaştere şi investigare în planul imaginii urbane”. Apoi, de un an şi jumătate lucrez la primul manual de fotografie urbană de stradă, care este, aş zice, o premieră în domeniu şi simt că e ceea ce aş putea lăsa în urma mea după zece ani de practică. Chiar dacă pare o nimica toată, dacă stau bine să mă gândesc, însă e ca în basmele romaneşti, am crescut într-un an cât alţii în şapte, fiindcă pasiunea m-a ajutat şi m-a împins. Va fi o mărturie a mea despre ceea ce cred eu din experienţa acumulată despre fotografia de stradă. Eu prin fotografie am încercat să mă apropii de momentul de acum.

10f88c5bc79ebaa8bfa317c7f8d94612

Este Bucureştiul la fel de ofertant, ca imagine, în comparaţie cu alte oraşe în care ai călătorit? Ce sentimente îţi trezeşte Bucureştiul?

Înainte, tentaţia mea era să plec cât mai departe. Am călătorit şi, după primele experienţe de fotografiat prin străinătate, m-am întrebat: „Auzi, dar Bucureştiul nu poate fi oare un subiect?” Asta se întâmpla prin 2005, când am început să aprofundez Bucureştiul. Cu alte cuvinte, m-am transformat în turist în propriul oraş. Nu mă mai deplasez mecanic din punctul A în punctul B în funcţie de necesităţi, ci mă plimb, descopăr. E suficient să mergi pe alt trotuar după ce ai mers doi ani pe acelaşi şi să găseşti, fără să vrei, o altă stradă lăuntrică. Arată cu totul altfel. De aceea spun că noi, în propriul oraş, riscăm să picăm pradă unei blazări, nu mai găsim nimic interesant pentru că mereu mergem pe aceleaşi cărări arhicunoscute. Aici e nevoie de o schimbare, trebuie să rămâi treaz şi viu. E, dacă vrei, ca într-o relaţie. Să înveţi cum să nu te plictiseşti de partenerul tău în acelaşi timp consumându-vă şi reaprovizionându-vă în fiecare moment unul pe celălalt. Da, recunosc, Bucureştiul este un oraş contradictoriu, obositor, este bun şi în acelaşi timp nebun, trebuie plecat o vreme din el pentru a începe să-ţi fie dor. Până şi praful de pe bordură sau grimasele oamenilor pe care îi cunoşti îţi lipsesc şi începi să apreciezi tot ce vezi. În timp, se duce această apreciere, se uzează, poate că trebuie iarăşi şi pleci şi iarăşi să te întorci. Însă nu e bine să picăm în plasa unei priviri negative.

222389_10150179662478739_2194570_n

Brassai spunea că ambiţia lui era să arate oraşul de parcă mereu l-ar fi descoperit pentru prima oară. Cum poţi reda noutatea într-un oraş arhicunoscut?

Bucureştiul seamănă cu oamenii care îl locuiesc, se mai schimbă, se preface, cei care călătoresc mereu vor veni cu ceva din alte părţi şi îl vor ajuta să crească. Eu am vrut să-i descopăr acele locuri bune, blânde, calde, acele spaţii care pot stabili o relaţie afectivă cu oamenii. Bucureştiul trebuie acceptat aşa cum e, şi cu bune, şi cu rele. Trebuie parcurs, trebuie să te apropii de el şi să-l laşi să se apropie de tine, trebuie cercetat până când ajungi să-ţi creezi anumite dependenţe: de exemplu, pentru mine, o zi nu se termină cu bine dacă nu trec prin fața Ateneului, chiar dacă nu am drum în zonă, văd eu, ocolesc, dar vreau să mă simt trecut pe acolo. Alt obicei este să traversez ilegal pe Blv. Magheru, să simt că trec pe strada cea mai aglomerată şi că iau o doză de viteză. Interesant este că am descoperit conceptul de „buclă”, pentru că în Bucureşti, dacă îţi faci nişte trasee, uitându-te pe străduţe celebre ca Speranţei, Doamnei, Parfumului, observi că în orice direcţie ai lua-o, te poţi reîntoarce în aceleaşi locuri de unde ai plecat. După buclă aflăm „buzunare”, locuri în care intri şi te reîntorci în buclă. Și mai sunt şi bulevardele majore, axe majore, aglomerate, prăfuite, cu trotuare înguste, eu în general mă feresc de ele. Bucureştiul nu are încă o politică bine definită a pietonului, oraşul încă nu e al lor. De aceea eu încerc să văd dincolo de această aparenţă, unde oraşul pulsează diferit şi îşi dezvoltă anecdote, în funcţie de zilele săptămânii şi de perioadele anului. Momentele magice sunt înaintea Paştelui, când oamenii se mai liniştesc, iar până pe 3-4 ianuarie sunt zile perfecte să faci poze în oraş, îţi pot ieşi nişte imagini pe Calea Victoriei ca în anii ’60-’70.

Când preferi oraşul mai mult? Noaptea sau ziua? Când simţi că un subiect este de alb-negru sau color?

Iniţial lucram doar în culori, pentru că mi se părea interesant să experimentez culoarea într-un oraş eminamente gri, după care mi-am dat seama că fotografia alb-negru este mai profundă şi mai abstractă, ajunge la esenţa lucrurilor, punând în evidenţă tonalităţi, contrastul, geometria. Culoarea mizează mai mult pe accente. Am descoperit că trebuie să învăţ să discern scenele între ce poate fi color şi alb-negru în funcţie de situaţia evidenţiată de la faţa locului. Nu recomand dramatizarea de dragul modei, nu te poţi păcăli, dacă ceva merită să fie color, cadrul, lumina, atunci trebuie comunicat aşa. Oraşul îl prefer atunci când îmi oferă subiecte, ziua sau noaptea, însă ceea ce mă interesează pe mine se întâmplă ziua, viaţa de noapte poate merită să fie subiect de reportaj. Se lucrează foarte interesant dimineaţa la răsărit şi seara la apus. După aceea există ceea ce aş numi „ora albastră”, când, fără un soare vizibil, cerul este de un albastru intens, aproape indigo, şi atunci e un moment foarte bun, pentru că luminile oraşului şi cerul intră într-un dialog subtil.

Pe unde ai plimba un străin, care ţi se par cele mai comerciale locuri sau de interes din Bucureşti? În contrast, care ar fi cele mai interesante?

Aş plimba un străin pe traseul Căii Victoriei, de la Casa Enescu şi până la Muzeul de Istorie, acolo se găsesc din plin imagini cu potenţial de clişeu turistic, în care recunoşti nişte repere comerciale din Bucureşti. Ca locuri atipice, aş zice că sunt toate celelalte care nu cuprind traseul acesta bine cunoscut. În general, sunt dezvoltate în spatele „cortinei“, vezi cartierul Cotroceni, zona Armenească, Icoanei.

Interesant este că totuşi tot în centru te învârţi, nu intri în cartiere, înspre blocuri… Crezi că oferă mai puţin oraşul acolo decât în centru?

Recunosc că am făcut un traseu pentru un arhitect american pe care l-am dus inclusiv în cartierele de blocuri, în Drumul Taberei, pentru că eu, fiind născut şi crescut acolo, cunoşteam cartierul şi aveam o relaţie afectivă cu el. Nu mă simt neapărat rău între blocuri, însă nu cred că sunt la fel de expresive din punct de vedere poetic ca zonele centrale.

Totuşi sunt aproape aceiași oameni. Majoritatea vin în centru să lucreze, au activităţi, nu trăiesc neapărat acolo…

Eu zic că oamenii din centru sau din zonele semicentrale trăiesc altfel, pentru că e o poveste să stai într-o casă veche de o sută de ani şi e o altă perspectivă să locuieşti într-un apartament de bloc, ca într-o cutie de conserve. Să nu uităm totuşi că omul face locul, însă eu cred că o poezie fotografică se poate dezvolta poate mai expresiv în zonele cu tradiţie, culturale, cu clădiri care au o istorie. Expresivitatea ţine însă de temă, de subiect, de ceea ce cauţi, orice loc putând afirma o anumită poetică.

Ce crezi că face diferenţa dintre un fotograf bun şi un simplu „mânuitor” de aparat?

Cred că pasiunea. Cu toţii facem fotografii reuşite sau mai puţin reuşite, dar nu înseamnă că, dacă eşti un fotograf celebru, la orice clic creezi o capodoperă. Însă pasiunea înainte de toate îţi omoară lenea, te împinge să faci fără efort orice. Eu stau de multe ori pe stradă până îngheţ sau uit că nu am mâncat toată ziua şi cu toate acestea nu simt că fac vreun sacrificiu. Pasiunea mă face să fiu sincer cu felul meu de-a fotografia şi face diferenţa în ziua de azi, când oricine cu un telefon mobil se poate numi fotograf. Amatorul nu este neapărat mai slab decât un profesionist, am întâlnit amatori de un entuziasm debordant şi mulţi profesionişti blazaţi. Eu, de exemplu, nu mă consider fotograf, eu folosesc aparatul de fotografiat ca pe un instrument de notare. Fotografia pentru mine este acel ceva unde vreau să mă simt liber şi de aceea prefer să nu mă cataloghez într-un fel. E un hobby pe care mi l-am transformat într-o cale.

Cum faci să treci neobservat pentru ca oamenii să nu îţi pozeze şi astfel fotografia să devină artificială?

De obicei devii vizibil atunci când nu te simţi natural cu aparatul în mână. Eu speculez acele întâmplări care au loc în jurul meu şi în care oamenii sunt prea preocupaţi de ceea ce fac pentru a mă observa, dar în acelaşi timp, când sunt observat, încerc să nu alterez cu nimic situaţia. Spaţiile dintre noi nu sunt vide, se întâmplă un schimb de energii, iar felul în care canalizezi această energie te face sau nu reperabil sau vibrant. Atunci când priveşti cu intensitate pe cineva în metrou, de la spate, acea persoană simte că o fixezi si se întoarce fără un motiv evident. Iar când eşti văzut ca fotograf, ar fi cel mai bine ca asta să se întâmple într-un mod paşnic. Am observat pe parcurs că cele mai bune poze dintre ale mele au ieşit atunci când nu ştiam neapărat ce se întâmplă, le simţeam emoţional, dar raţional nu-mi dădeam seama despre ce este vorba. De aceea eu cred că sunt nişte dimensiuni invizibile între oameni care trebuie explorate. Fotografia stă mărturie pentru acest lucru, imaginile sunt ca nişte momente de graţie pe care ţi le rezervi cu lumea dimprejur.

Info: Vlad Eftenie este doctor arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, a lansat de curând lucrarea teoretică intitulată „Fotografia, instrument metodic de cunoaştere şi investigare în planul imaginii urbane”, a avut numeroase expoziții de fotografie în București, Lisabona, Berlin, Dublin, Nicosia, Toulouse și Padova, primind, de asemenea, distincții și premii naționale şi internaţionale. Portofoliul artistului îl puteți accesa la: http://www.veftenie.daportfolio.com

Foto credit: Vlad Eftenie 

Anunțuri
Despre andreeadanescu (46 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: