News Ticker

Ugly Models, agenția unde ciudățenia este literă de lege

Isobel Varley - Most Tattoed Senior Citizen

Într-o lume obsedată de frumusețe, în care perfecțiunea fizică se obține cu bani grei și mult efort, la agenția Ugly Models din Londra dictonul pare a fi cu cât mai neobișnuit, cu atât mai avantajat. Fondatorul agenției, Marc French se laudă cu un portofoliu impresionant, cuprinzând peste 1000 de modele care au un aspect fizic frapant, plin de personalitate, ce iese din tiparele convenționale de frumusețe. Grași sau slăbănogi, bătrâni, tatuați, acoperiți de piercinguri, uriași sau pitici, tot ce contează este să se simtă bine în propria piele și în fața aparatului de fotografiat.

Se pare că există o cerere destul de mare în industria de film și de publicitate pentru acest tip de persoane, având în vedere că Ugly Models se poate mândri cu participări în filme ca Harry Potter, Pirații din Caraibe și James Bond, dar și în photoshooting-uri ale clienților de fashion precum Calvin Klein, Diesel, Vogue, Elle și Cosmopolitan. De asemenea, agenția este partener oficial al Guinness World Records de când îi reprezintă pe Sultan Kosen, cel mai înalt om din lume, Elaine Davidson, persoana cu cele mai multe piercing-uri și pe Lucky Diamond Rich, cel mai tatuat bărbat.

Pare-se că filosofia agenției de a descoperi ce se ascunde în spatele pensulelor miraculoase din Photoshop e ca o gură de aer proaspăt pentru un public care nu vede altceva  în media decât siluete fusiforme, inexpresive și mecanice, iar Dell (în clipul de mai jos) este exemplul perfect de personaj pe care îl așteaptă Ugly Models: urât foc, dar cu un caracter irezistibil.

[Continuare], un discurs despre etica urâțeniei și alți ciudați celebri…

În toate filmele horror, dar şi în cărţile care povestesc despre întâmplări înfricoşătoare, eroii negativi sunt întotdeauna cei care au o înfăţişare respingătoare. Cu alte cuvinte, dacă nu arată ca restul lumii, sunt fără îndoială anti-eroi. Ticăloşii sunt marcaţi de desfigurări şi dizabilităţi, cum ar fi lipsa unor membre sau ochi ieșiți din orbite. Disney şi alţi producători de film s-au folosit de handicapurile mentale și fizice pentru a genera efecte puternice asupra publicului. Frumoasa regină malefică din Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, a trebuit să fie transformată într-o cocoşată hidoasă cu nasul plin de negi înainte de a-şi duce la capăt planul îngrozitor. Acelaşi tipar îl întâlnim şi în cazul Căpitanul Hook din Peter Pan. În filme, asocierile răului cu urâţenia este omniprezentă. Monştrii sunt mereu deformaţi, disproporţionaţi, cocoşaţi, ori prea mari, ori prea mici, suferind de insuficiență verbală, bolnavi sau limitaţi mintal. De fapt, termenul de „monstru” este ceea ce lumea medicală indică drept un copil născut cu defecte marcante.

În cazul acestor nefericiţi, lumea prejudecăților este contrazisă adesea de lumea empirică. Desigur, degradarea este mai mult decât evidentă, însă este acompaniată, cel puţin în lumea showului de circ, de faimă şi bogăţie. Oamenii cu probleme erau susținuți prin modalităţi înjositoare pentru a genera frica şi compasiunea, dar în același timp, le ridică foarte mult statusul social. Deşi spectacolele de ciudaţi au contribuit foarte mult la configurarea unei imagini despre o lume oarecum aflată în umbra normalităţii, totodată erau expuşi şi curioși care nu sufereau de nicio dizabilitate. Mai curând, toţi oamenii care nu aparţineau de Occidentul civilizat erau prezentaţi în spectacolele de sideshow. Sau cei care aveau numere ca înghiţitul de săbii, suflatul de flăcări, cuţitarii şi cei ale căror talente erau pur şi simplu neobişnuite în accepţiunea comunităţii şi a celorlalţi circari.

La spectacolele de sideshow, corpul reprezentantului, nu abilitatea sa atletică era sursa de promovare. Ca o regulă, agenţii categoriseau aceste trăsături fie ca înnăscute (în cazul celor care sufereau de deformări congenitale) sau „prefăcute” (atunci când presupuneau desfigurări premeditate cum ar fi tatuajul sau înghiţitul sticlei). Sociologul Robert Bogdan, care va fi de altfel amintit adesea pe parcursul acestui capitol, fiind printre singurii care au studiat îndeaproape această temă, notează că în era de dinaintea profesionalizării medicinei, rămânea la latitudinea publicului de a decide până la urmă ce putea fi privit drept bizar şi ce nu. A fi ciudat nu este o caracteristică a persoanei expuse, ci ceva ce audienţă a creat: o perspectivă, un set de practici şi în final o construcţie socială. De asemenea şi cercetătorul Rosemarie Garland Thomson sugerează faptul că spectacolul ciudaţilor era în sine un produs al „tensiunii modernităţii”, asta pentru că arunca în flăcări două feluri de a privi această lume, aparent total contradictorii: una veche, profund religioasă care vedea în ciudaţi un element de supranatural şi una nouă, raţională, ştiinţifică care consideră anormalul ca fiind patologic şi cam atât.

Ciudăţenia a devenit o metaforă pentru înstrăinare, alienare, marginalizare şi pentru întreaga experienţă întunecată a umanităţii. Văzute de mulţi ca fiind crude, nepoliticoase şi explotatoare, spectacolele de ciudaţi erau din acest punct de vedere josnice şi limitate la o clasă de oameni nu cu foarte multe pretenţii culturale, prezentând, aşa cum ar spune un activist pentru drepturile omului, o pornografie a dizabilităţilor. Deşi acum aceste expoziţii ar fi total contra naturii şi ilegale, în America sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ele făceau parte în mod natural din viaţa culturală a americanilor. Sute de asemenea reprezentaţii traversau în lung şi-n lat Statele Unite, asta numai pentru că aveau public, altfel s-ar fi luptat pentru supravieţuire, cum s-a şi întâmplat până la urmă. În anul 1920, Jack Earle, un student extrem de înalt de la Universitatea din Texas a vizitat cortul rezervat ciudaţilor de la compania de circ Ringling Bros. Clyde Ingalls, managerul spectacolului, l-a observat imediat pe Earle în audienţă, iar după spectacol s-a apropiat de acesta şi i-a pus binecunoscută întrebare Nu ţi-ar plăcea să fii un gigant?. Deşi este nesigur cât din această poveste este adevăr şi cât publicitate de circ, clarifică însă ceea ce oamenii de circ identificau acolo unde publicul nu vedea nimic: a fi extrem de înalt este o chestiune legată de fizic, a fi un gigant implica ceva mai mult. Statutul de gigant nu e o părere personală, ci ceva construit pe scenă

Curioşii şi Sideshow-ul

O lume a bizarilor, diformilor și excentricilor care se expun pentru bani

Sideshow-ul era o lume a extremelor, iar departamentul de presă avea grijă să scoată acest lucru în evidenţă. Patronii de circ din jumătatea secolului al XIX-lea şi-au dat rapid seama că deşi audienţa se bucura de fiecare reprezentaţie dramatică a artistelor sau a performerilor care îşi puneau viaţa în pericol de la mari înălţimi, se poate scoate însă profit şi din altă zonă. Mai ales în momentele în care spectatorii aşteptau începutul numerelor sau la final. Rutina vieţii de zi cu zi şi aceste clipe suspendate în aşteptare au făcut ca scena de sideshow să fie un real succes. Deschiderea occidentalilor către alte culturi nu a fost o coincidenţă, având în vedere colonialismul şi implicit explorarea altor tărâmuri, însă Barnum de exemplu a întrezărit imediat acest apetit al publicului pentru noutăţi şi s-a folosit mult timp de el pentru a atrage cât mai mulţi vizitatori. Barnum a devenit educator lor, arătându-le ceea ce citeau în ziare sau în reviste şi, mai mult decât atât, a legitimizat aceste spectacole prin campanii de promovare naţionale prin care le-a transformat într-o adevărată industrie de divertisment. Ascunse sub noţiunea de „educative”, biletele la expoziţiile de ciudaţi se vindeau de fiecare dată ca pâinea caldă.

Fiecare exponat era ilustrat pe postere în culori puternice şi cu litere bolduite, unde se specifica mereu faptul că era vorba despre oameni vii, pentru a alunga orice suspiciune legată de o posibilă fraudă. Nu conta neapărat faptul că personajele nu apăreau pe scenă exact aşa cum susţineau afişele, că acestea erau cu mult exagerate, entuziasmul publicului de a le vedea direct era mult mai puternic. Unii chiar credeau că puteau învăţa ceva din prezentarea impresarii sau din ce informaţii găseau pe spatele pamfletelor sau al cărţilor poştale. Alţii pur şi simplu se bucurau de spectacol şi nu le pasă prea tare dacă fiica şeicului care crescuse în deşerturile îndepărtate era de fapt originară din Brooklyn, dacă purta şi puţine haine, cu atât mai bine. La sideshow era permisă nuditatea chiar mai mult decât în cadrul reprezentaţilor şi asta pentru că era motivată de faptul că oricum oamenii se așteptau să vadă nişte sălbatici, nu persoane manierate. Şi într-adevăr, sideshowul era zona obscură a circului, unde dansatoarele de balet primeau un ban în plus ca să se dezbrace, unde înşelăciunile erau la ordinea zilei şi unde exagerările prindeau cel mai puternic contur. Era refularea circului şi implicit cea a corpului. Oameni fără mâini sau picioare, femei cu barbă, îmblânzitoarele de şerpi, piticii, grasele, scheleții, giganţii, iluzioniştii, mâncătorii de săbii, aruncătorii de cuţite, tatuaţii, sălbaticii, toţi îşi găseau un loc pe scena atât de încăpătoare a spectacolului de curioşi . Unii îşi arătau doar corpurile, alţii îşi dezvoltaseră un talent anume care era destul de straniu pentru a vinde bilete .

Cu siguranţă exista un element periculos în fiecare reprezentaţie, însă artiştii ştiau să-l mascheze prin umor şi tehnici actoriceşti, ajutați și de decor şi costume exotice. Faptul că nu ştiai niciodată dacă aveai să fii păcălit sau nu, constituia un alt deliciu al publicului. Spectatorii aduceau cu ei dorinţa de a vedea ceva extraordinar şi ieşit din comun despre care să vorbească multe zile de-a rândul şi de cele mai multe ori primeau exact ceea ce căutau. Dacă circul poposea într-un oraş doar pentru o zi, impresarii ştiau că numerele de sideshow vor atrage cel mai rapid vizitatorii şi aveau grijă să răspândească vestea cât mai curând.

Poate fi dificil pentru privitorii contemporani să înţeleagă de ce oamenii de atunci erau atât de acaparaţi de aceste imagini cel puţin ciudate sau de ce „omul ilustrat” adică tatuatul era atât de la modă. Acest lucru se poate explica lesne prin faptul că în jurul anilor 1910 numai marinarii şi prostituatele se tatuau. Existau slabe şanse să vezi aşadar pe cineva acoperit de tatuaje pe toată lungimea corpului. În ceea ce-i priveşte pe pitici şi giganți, oamenii chiar plăteau să vadă extremele, nu neapărat talentul. Poate cele mai alarmante expoziţii erau ale celor care sufereau de malformaţii foarte grave. Astăzi publicul are foarte multe surse din care se poate documenta despre aceste boli, cum ar fi anorexia (Omul-Schelet), retardismul (Fraţii sălbatici din Borneo şi Copiii Azteci), probleme hormonale (Femeia cu barbă) sau lipsa pigmentului (Familia de albinoşi.

Maximo şi Bartola

Făcuţi să arate „aztec”, orice ar fi însemnând acest lucru, Maximo îmbrăcat cu o cămaşă cu un soare aztec cusut în centru şi Bartola cu o rochie care are la baza gâtului raze de soare, dau impresia că sunt costumaţi ca pentru o petrecere tematică şi că concurează pentru premiul de cea mai ridicolă ţinută a serii. Ca la majoritatea ciudaţilor, datele lor biografice au fost contrafăcute, dar se ştie că ar fi provenit dintr-o familie de ţărani din provincia San Miguel. Pentru că arătau destul de ciudat, cumva a oameni care sufereau de retard şi de statură minionă, un agent de circ a venit să-i caute în satul natal şi să-i cumpere de la părinţi, promiţându-le că îi va vindeca de „imbecilitate”. Ţesându-le o întreagă poveste despre cum ei sunt descendenţii ultimului rege aztec şi că au fost găsiți într-un templu trei aventurieri care i-au salvat de rudele lor agresive care îi obligau să se împerecheze între ei pentru a avea descendenţii puri. Tot succesul acestei încrengături venea din faptul că americanii erau extrem de interesaţi de originile lor ancestrale şi de istoria naturală de pe continent. Au întreprins turnee pe tot parcursul Europei, apărând chiar şi la dineurile regale, pentru ca aceştia să primească la un moment dat permisiunea de a se căsători, lucru care a ridicat multe întrebări vis-a-vis de legitimitatea acestora, dacă sunt într-adevăr frate şi soră (deşi în accepţiunea poveştii ţesute de showmeni, aceştia ar fi avut voie, potrivit tradiţiei, să se căsătorească) şi că oricum, legea nu le-ar fi acordat acest drept dacă nu era totul în perfectă ordine.

Domnul şi doamna Thumb

Mariajul dintre doi stranii, fie real sau pus în scenă de publicitari, îl făcea pe public să pună la îndoială activitatea sexuală a acestora, altfel atât de normală într-o căsnicie dintre doi oameni obişnuiţi. Malformaţiile corporale reprezentau cumva licenţa prin care se putea pune în discuţie tema sexualităţii. Nunta dintre Tom şi Lavinia Thumb, prezentaţi ca membrii ai aristocraţiei, a atras foarte multă publicitatea de partea lui P.T. Barnum care deja lansase fotografii extravagante cu cei doi, iar ceremonia a fost reprodusă peste tot pe unde aceştia călătoreau. Deşi căsătoria era bazată pe sentimente reale, „naşterea” primului copil a fost o farsă pentru a menţine interesul publicului asupra cuplului. Şarada s-a terminat odată cu „moartea” copilului de o inflamare a creierului. În alte dăţi, cuplurile erau formate din oponenţi, Doamna Grasă cu Omul Schelet, pitici cu giganţi, fiind cel mai adesea prezentaţi într-o manieră destul de comică, în spaţiul domestic, Doamna Grasă încercând ca orice soţie bună şi cumsecade să potolească foamea Omului-Schelet. Tom Thumb era prezentat de P.T.Barnum ca omul perfect în miniatură, foarte inteligent, perfect simetric, sănătos şi foarte amuzant, iar în primele sale apariţii Tom era îmbrăcat ca Napoleon, Cupidon sau ca soldat din Războiul de Independenţă. La momentul nunţii, Tom era deja un om bogat şi cunoscut peste tot în lume. Nu se ştie exact cât din nunta a fost dragostea dintre cei doi şi cât făcătura lui Barnum, cert este că a fost cea mai discutată nunta a deceniului mai ales pentru că s-a încercat o reproducere până la cele mai mici detalii a uniunii dintre doi aristocraţi ai casei regale britanice. La moartea lui Tom, mică familie a fost ruinată pentru că acesta nu a ştiut niciodată să-şi administreze bine finanţele, dar peste zece ani Lavinia s-a recăsătorit tot cu un pitic, membru al spectacolului de circ, pozând iarăşi încântătoare alături de acesta.

Siamezii

Surorile Hilton au fost „celebrităţile” anilor 1920-1930, creaţia publicitarilor de circ care le-a arătat la început într-o lumină frauduloasă care mai târziu a devenit chiar realitate. Erau percepute drept fete fermecătoare, talentate, vesele şi normale aproape în toate privinţele, cu excepţia uneia: erau unite în zona şoldurilor. Deşi mental erau absolut în parametrii obişnuitului, fizic prezentau un aspect destul de substanţial pentru ca ele să nu treacă la categoria artistelor de circ din spectacolul principal. Simţindu-le potenţialul, tutorele lor a investit foarte mult în talentele lor artistice: au luat lecţii de pian, de canto şi de dans. Deşi viaţa lor era scrisă şi arătată publicului într-o manieră fascinantă, părea că au parte de cele mai captivante experienţe, rezervate numai vedetelor, în realitate au fost prizonierele managerilor şi ale familiei adoptive care le-au exploatat pentru profit, nepermiţându-le să ducă o viaţă normală, să se căsătorească, iar în final au fost găsite moarte în apartamentul lor, nelăsând niciun testament sau scrisoare de adio. În cazul lor, nu talentele excepţionale le-au transformat în staruri, ci tocmai anormalitatea fizică care a fost îndelung scoasă în evidență pentru a le separa de alte colege din breaslă. Nu exista niciun poster care să nu specifice faptul că sunt siameze. În autobiografia lor, acestea spun că deşi nu le-a fost tocmai comodă viaţa petrecută numai sub privirile publicului, au preferat mai degrabă această variantă, de a-şi trăi viaţa ca ciudaţi, decât ca bolnave, unde ar fi fost numai în atenţia medicilor.

Canibali şi sălbatici

Dintre toate ţările din Pacificul de Sud, Fiji era considerată probabil insula cea mai exotică. Poporul din Fiji avea toate caracteristicile polinezienilor, însă aveau obiceiul malaysienilor de a-şi mânca vecinii. Zvonul cum un echipaj american ar fi fost „degustat” de aceşti oameni nu a făcut decât să le sporească legenda. În timp ce exploratorii n-au participat decât la un singur eveniment de canibalism (un ochi fiind consumat în mod ceremonial), ei aveau totuşi această idee că principala dieta a nativilor era carnea de om. Însă dacă proporţia acestui obicei ar fi fost la amplitudinea poveştilor inventate, ar fi însemnat că ar fi ajuns să se consume unii pe ceilalţi până la dispariţie! Obiceiul totuşi există, trebuie să fim corecţi, şi se practica în special în caz de război când învingătorii aveau dreptul să mănânce bucăţi din carnea căpeteniei învinse. Patru oameni din Fiji au ajuns şi în Statele Unite prin bunăvoinţa lui P.T. Barnum care pretindea că i-a salvat de la moarte pentru că urmau să fie consumaţi bucăţică cu bucăţică după codul ancestral care spunea că limbile le vor fi tăiate şi fierte, craniul spart, iar creierul supt. Unul dintre ei era o femeie care funcţiona şi ca translator, şi nu era chiar orişicine, se spunea că este o prinţesă, nepoata regelui Insulei Fiji. Într-un final s-a descoperit că numai doi dintre aceştia proveneau din Fiji, unul era un pitic adus ca umplutură, iar femeia era de fapt din Virginia, servitoarea unui domn din Baltimore.

Americanii erau total fascinaţi de alte persoanje ca oamenii-tufişurilor, cunoscuţi şi ca pigmei sau oamenii-pământului despre care se spunea că provin din zona Capului Bunei Speranţe şi că se ascund asemenea iepurilor, săpându-şi gropi în pământ şi că folosesc animalele otrăvitoare, cu venin, pentru a vâna. Mănâncă şerpi şi singura formă de limbaj pare a fi un soi de patos prin care îşi exprimă nevoile. Nu au cunoştinţă de un Dumnezeu, nu se căsătoresc şi nu fac nicio distincţie între soţie, amantă sau fiică. Despre culoare gălbuie a pielii lor se spunea că e aşa din cauză că trăiesc mult timp în pământ.

Sălbaticii Ubangi puteau lesne trece ca cea mai apreciată expoziţie de ciudaţi a secolului. Se distingeau de alte populaţii printr-un obicei destul de neobişnuit: femeile pentru a se înfrumuseţa li se tăiau buzele în infantilitate şi le erau introduse discuri de lemn, în buza de jos mai mari ca în buza de sus pentru a li se lărgi foarte mult gura. La maturitatea creau deja impresia unui bot de raţă. Directorii, realizând potenţialul unei astfel de expoziţii, au fost aduse din Congo, contra unei sume mari de bani, treisprezece femei care au devenit de la prima apariţie o adevărată senzaţie. Putem pune acest lucru şi pe faptul că erau goale până la brâu, lucru care atrăgea atenţia aproape la fel de mult ca şi buzele supradimensionate. Bineînţeles că posterele exagerau, conform obiceiului, aceste aspecte, lărgindu-le buzele atât de mult de parcă arătau ca nişte insecte, însă pentru mulţi a reprezentat o întâlnire deosebită cu Celălalt dintr-o Africă crepusculară.

La momentul respectiv, aceste expoziţii nu diminuau etnocentrismul continental, din contră, le confirma superioritatea şi prejudecăţile legate de separarea clară între cei luminaţi şi popoarele primitive. Însă publicul era curios să afle dacă simt acelaşi tip de emoţii ca ei, dacă simt atingerile, dacă pot fi integraţi în propria comunitate prin educare. Cât despre femei, două teme le erau caracteristice în prezentări: promiscuitatea sexuală şi participarea la muncă fizică. Aşa cum desuurile erau un laitmotiv pentru erotismul artistelor de ring, pentru sălbatice codul era lipsa hainelor în totalitate, ele nu aveau nevoie să se acopere, le apara motivaţia primitivismului. Pornind de la acest contrast, s-a pus chiar în discuţie dacă nu cumva femeia occidentală are ceva de ascuns pentru că poarta atâta broderie şi material pe piele, asta pentru că în sălbăticie dacă te mândreai cu corpul tău tot ce trebuia să faci era să ţi-l expui în mod public. Cât despre treburile gospodăreşti, era clar că femeia sălbatică trudea din greu şi că cea occidentală era cuprinsă de o lentoare specifică societăţilor industrializate, de mironosiţă. Cea mai mare diferenţă era dată de un alt trib prezent pe scena de sideshow, un grup de femei din Amazon care şocau prin pielea de un negru intens, strălucitor şi prin faţa şi sânii brăzdaţi de cicatrici. Erau rapide, curajoase şi fără milă, cunoscute fiind şi ca aparţinând singurului trib care a reuşit vreodată să învingă într-o bătălie armata naţiunilor occidentale. Erau crescute încă din copilărie cu imaginea războiului în subconştient, nu aveau instinct matern şi erau iscusite în folosirea armelor.

O altă temă era presupusa dispoziţie a sălbaticelor de a avea mai mulţi parteneri sexuali, stare dată şi de formele voluptoase pe care le aveau, reducându-le oarecum la statutul de purtătoare de zone genitale foarte ademenitoare, cărora nu le placea să stea îmbrăcate, tocmai de accea atunci când umblau dezbrăcate, bărbaţilor Ubangi le venea foarte greu să le controleze. Nuditatea lor era însă considerată ca un semnal al inferiorităţii culturale şi rasiale.

În anii 1930, un alt specimen a fost expus, Femeile-girafă din Burma care îşi înălţau gâtul prin fixarea în fiecare an, încă din copilărie a câte unui inel greu din alamă. Purtau de asemenea şi brăţări pentru picioare şi mâine care, împreună cu inelele, cântăreau când acestea ajungeau la maturitate peste 30 de kilograme. Deschiderea femeii spre căsătorie era arătată de cât de lung ajunsese gâtul şi de greutatea inelelor. Deşi femeile din Burma considerau gâtul gol al occidentalelor ca fiind indecent, ele erau totuşi prezentate într-un mod provocator, cu rochii sari lejere şi cu umerii descoperiţi.

Femeile cu barbă apăreau în ipostaze de feminitate absolută, pozau numai în decoruri elegante şi cu rochii de ultimă modă, aranjate, cel mai adesea apăreau în faţa unei oglinzi, contemplându-şi frumuseţea. Majoritatea aveau soţi şi se conformau celor mai stricte reguli victoriene. Aceste reprezentaţii au fost suspectate ca de fapt aduc bărbaţi pe scenă, nu femei şi de multe ori chiar aşa s-a şi întâmplat sau pur şi simplu barba era falsă. Tocmai din acest motiv, inocența construită a acestor femei era oarecum ştirbita de faptul directorii de circ invitau audienţa să verifice dacă barba era adevărată sau nu. Robert Bogdan notează faptul că tocmai din acest motiv apăreau în poze mai mereu însoţite de soţi şi de copii, pentru a combate orice suspiciune legată de ambiguitatea sexuală.

Exoticii tatuaţi erau ultima atracţie a circurilor, consideraţi tot un fel de primitivi prin faptul că îşi supuneau corpul la dureri fizice inimaginabile. Arta aplicată pielii a devenit bună de expus din momentul în care naturaliştii şi antropologii secolului considerau că de fapt practica tatuajului arata lipsa sensibilităţii şi pagânismul. Tânărul bărbat îşi capăta statutul de om matur numai după ce îşi colora corpul. Fiecare tatuaj în parte era un simbol pentru pasajele şi încercările pe care a fost nevoit să le treacă pentru a se maturiza. Asta în timp ce, în cazul femeilor, era vorba despre faptul că erau marcate numai dacă fuseseră răpite şi erau însemnate ca proprietate a unui bărbat. Cei mai mulţi euroamericani tatuaţi erau marinarii, în fond, chiar primii oameni tatuaţi expuşi au fost aceştia. Căpitanul Costentenus era un italian imigrant care avea fiecare părticică a corpului acoperită de imagini, în afară de palme şi de de tălpi. Arta tatuajului era cu atât mai excitantă cu cât presupunea o atingere fizică destul de intensă într-o eră când aceasta nu era chiar permisă, mai ales în public, mulţi vorbind despre o oarecare plăcere erotică care survenea în momentul tatuării. Pentru unii cercetători tatuarea înseamnă o regresie la un stadiu iniţial de primitivism şi la o formă antisocială de existenţă. Pentru femeile din circ era cumva o expunere de-a dreptul scandaloasă, pentru că pentru a-şi arăta tatuajele trebuiau să se dezbrace şi să-şi scoată în evidenţă anumite părţi ale corpului. Mai putem aminti şi de discrepanţa dintre ceea ce ele trebuiau să pară că sunt – femei docile, caste şi respectabile şi ceea ce tatuajele le făceau să fie – rebele, decadente, criminale.

Alte forme de mutilare premeditată era cea făcută de mâncătorii de sticlă, cărbune, becuri sau săbii, fiind văzuţi tăindu-se în mod frecvent. De obicei mâncătorul de sticlă mesteca bucăţile tăioase, le scuipă apoi într-un pahar cu apă, urmând să înghită acest mix la final. Mulţi s-a descoperit că dezvoltau tumori canceroase la stomac, alţii mureau pur şi simplu în timpul reprezentaţiilor. Chiar dacă erau spectaculoase, aceste numere nu erau foarte bine plătite pentru că până şi pentru public reprezentau o formă de suicid prin obligarea corpului să-şi întreacă limitele fizice. 

În filmul Freaks regizat de Tod Browning (1932), rolurile negative sunt jucate de către actorii frumoşi, iar cele de eroi de către toţi ciudaţii pământului. Ei reprezintă partea sensibilă şi normală din personalitatea umană, în timp ce artiştii atrăgători sunt adevăraţii criminali. Privind imaginile, ne putem închipui ce considerau oamenii din acele timpuri ca fiind deviant.

La un moment dat, după anii 1930, a venit vremea ca societate medicală să-şi spună cuvântul ca urmare a noilor descoperiri în domeniul bolilor patologice şi să atace foarte dur reprezentaţiile. Dacă publicul nu ştia clar la ce se uita, medicii au pus punctul pe i, denunţând toţi exponații ca fiind bolnavi, iar pentru ca oamenii să se uite la aşa ceva pentru amuzament nu numai că este condamnabil, dar şi total inuman din toate punctele de vedere. Cuvântul „boală” a adus o altă însemnătate spectacolelor, făcându-i pe toţi să se simtă vinovaţi. Locul diformilor nu era pe scenă, ci în spitale, în instituţii specializate care să aibă grijă de ei. Toate identităţile pompoase care le fuseseră create au căpătat rând pe rând o terminologie medicală: omul osificat era acum suferind de poliartrita deformatoare, omul-elastic avea dermatoliză generalizată, giganţii aveau de fapt acromegalie, iar atât de faimoşii „Sălbatici din Borneo” prezentau un caz extrem de grav de retard mintal. La finalul anilor 1940, sideshow-ul a dat faliment. Unii ar spune că a primit exact ce a meritat.

Anunțuri
Despre andreeadanescu (46 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

11 comentarii la Ugly Models, agenția unde ciudățenia este literă de lege

  1. I read this piece of writing fully about the comparison of hottest and earlier
    technologies, it’s amazing article.

    Apreciază

  2. I have been browsing on-line greater than 3 hours these days,
    yet I by no means discovered any fascinating article like yours.
    It is pretty price enough for me. Personally, if all site owners and bloggers
    made just right content material as you did, the internet will probably be a lot
    more useful than ever before.

    Apreciază

  3. I see a lot of interesting content on your page.
    You have to spend a lot of time writing, i know how to save you a lot of work, there is a tool
    that creates readable, google friendly articles in couple of minutes, just search in google – k2 unlimited
    content

    Apreciază

  4. Hello There. I discovered your blog using msn. That is an extremely neatly written article.
    I’ll be sure to bookmark it and come back to read extra of
    your helpful info. Thanks for the post. I’ll certainly return.

    Apreciază

  5. Thanks designed for sharing such a good thinking, paragraph is fastidious, thats why i have read it completely

    Apreciază

  6. Hello, just wanted to tell you, I loved this blog post. It was inspiring.
    Keep on posting!

    Apreciază

  7. Just want to say your article is as astounding. The clearness in your post is simply spectacular and i could assume
    you are an expert on this subject. Fine with your permission allow me
    to grab your RSS feed to keep up to date with forthcoming post.
    Thanks a million and please carry on the gratifying work.

    Apreciază

  8. What a material of un-ambiguity and preserveness of precious experience
    about unexpected feelings.

    Apreciază

  9. Hi there, You’ve done an incredible job. I will definitely digg it and personally suggest to my friends.
    I am confident they’ll be benefited from this site.

    Apreciază

  10. I really like what you guys are up too. Such clever work and exposure!
    Keep up the amazing works guys I’ve added you guys
    to our blogroll.

    Apreciază

  11. Thanks for another wonderful article. The place else may anybody get that kind
    of information in such a perfect way of writing?
    I have a presentation next week, and I am at the search for such
    information.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: