Ticker știri

Ada Solomon despre lumea filmului românesc, cu cele mai bune intenții

Chiar în timp ce scriu aceste rânduri are loc la Berlinale premiera internaţională a ultimul film produs de HiFilm România, Poziţia copilului. Aud deja vorbindu-se despre el ca despre un favorit pentru premiul Ursul de Aur, cu o poveste centrată pe dragostea necondiţionată a unei mame pentru fiul ei. Adei Solomon, producătoarea acestui film şi a multor altor bijuterii cinematografice, nu-i este deloc străină această trăire, ea este o iubitoare şi o apărătoare înverşunată a cinematografiei româneşti, un producător dedicat care îşi doreşte, mai presus de orice, ca spectatorii să-i simtă filmele şi să vorbească despre ele şi după ieşirea din camera întunecată. Este o femeie antreprenor care înţelege în primul rând limbajul cifrelor. Filmelele sunt, după cum zice şi ea, o investiţie, îţi trebuie o mână de fier care să lege toate coordonatele unui proiect de o asemenea anvergură, asta înseamnă tehnicieni, promovare, distribuţie, buget, post-productie, multe nopţi nedormite şi griji legate de acceptul fimului de către o piaţă şi spectatori ce funcţionează după parametri destul de imprevizibili. Dacă totul merită, este, în final, o întrebare ingrată, pentru că dovada cea mai puternică stă tocmai în fascinaţia continuă pe care o exercită filmele româneşti din Noul Cinema asupra publicului participant la festivalurile internaţionale, la care şi-au adjudecat premiu după premiu. Printre ele, Felicia, înainte de toate, Marilena de la P7, Toată lumea din familia noastră, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, Cea mai fericită fată din lume, O lună în Thailanda, Kapitalism – rețeta noastră secretă şi multe altele, toate fiind produse prin iscusinţa Adei Solomon, care este şi fondatorul şi directorul festivalului de scurt şi lungmetraj NexT. Dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să o lăsăm chiar pe Ada să ne povestească din culisele platoului de filmare, despre temerile şi ambiţiile ei de cineast.

Cum de ai ajuns să lucrezi cu atâta pasiune în lumea filmului? Ştiu că ai avut un parcurs destul de interesant spre această industrie.

Aş zice că am ajuns în industrie pe uşa din dos. Când eram în liceu îmi doream să devin actriţă, probabil ca orice adolescentă, dar nu erau vremurile, însă am făcut o seamă de lucruri în această direcţie: actorie la Şcoală Populară de Artă, în facultate mergeam la Teatrul Podul, care înainte de ’89 era un fel de bastion al teatrulul underground, întâlnirea unor oameni aflaţi la început de drum, dar pasionaţi de teatru şi de ceea ce înseamnă experimentul artistic. Când a venit Revoluţia, am răspuns primului anunţ pe care l-am găsit ca agent publicitar. A fost o experienţă foarte bună de întâlnire cu piaţa de marketing internaţional, de expunere, de promovare, pentru că, inclusiv în postura de producător, eu am în vedere faptul că filmele sunt nişte proiecte pe care trebuie să le vinzi, cu argumentele artistice, dar şi financiare. Prin 1993, furnizorul nostru de materiale audio-video m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să vin să lucrez în domeniu, așa m-am apropiat mai mult de lumea filmului, ajunsesem să colaborez cu Nae Caranfir, să fac documentare. Anii ’90 au fost prielnici pentru că generaţia noastră a învăţat totul din mers, cu bune şi cu rele, cu mai puţină şcoală, dar cu foarte multă practică.

Ce ai învățat din domeniul publicităţii în anii următori, când ai început să faci producţie de film?

În producţia de film rămâne partea de business ca şi în publicitate, dar e la alte cote şi cu alte mize, însă publicitatea este o şcoală foarte bună pentru orice om care lucrează în cinematografie, fie că e tehnician sau creativ, oricine orice ar zice, dar nu e puţin lucru să spui o poveste memorabilă în 30 de secunde, care să păstreze interesul şi atunci când devine repetitivă. Nu-mi pare rău de acei ani, cum nu-mi pare rău şi de Facultatea de Construcţii care m-a învăţat o anumită rigoare, cum să ţin în mână un buget, dar şi interacţiunea cu tehnicienii care în cinema sunt cam la fel ca muncitorii din construcţii; partea creativă seamănă cu ce fac arhitecţii, un dialog transmite tot atâtea lucruri ca o clădire.

Gândind atunci în termeni obiectivi, cât potenţial comercial consideri că are un film românesc?

Filmele noastre cred că au acelaşi potenţial comercial ca oricare produs cinematografic de oriunde ar proveni el, numai că obişnuinţa este foarte greu de recreat după ce a fost distrusă. Să construieşti vedete în maniera în care erau vedete marii actori din anii ’70-’80 este un demers aproape imposibil astăzi, când piaţa e invadată de vedetele de televiziune şi de cele de la Hollywood. Actorii de film sunt la fel de dăruiţi, la fel de frumoşi, de charismatici ca generaţia de mari actori pe care oamenii îi văd la teatru. Sigur, una este să ai o premieră de teatru, un spectacol unic care merge de 2-3 ori pe săptămână timp de o lună şi alta e un film care rulează de 4-5 ori pe zi care rulează și în timpul zilei, când lumea nu este disponibilă. Poate să vină şi De Niro să joace la ora 14 la Teatrul Bulandra, eu nu cred că ar umple sala, în fiecare zi, timp de o lună. Filmele nu mai stau în cinematografe, nu mai au loc pentru că producţia a crescut, şi atunci viaţa pe ecran a unui film s-a scurtat foarte mult.

Dacă am face un exerciţiu de imaginaţie, ce şanse sunt să vedem în curând la cinema genuri din ce în ce mai diversificate, un film românesc horror sau, de ce nu, SF?

E foarte greu să concurezi cu piaţa americană de film, pentru că e un fel de cerc vicios, orice film este o investiţie care se vrea, măcar în parte, recuperată. Un film horror care n-are niciun pic de componentă culturală și care e horror strict ca gen, imaginează-ţi că e destul de greu să te duci cu el la Centrul Naţional al Cinematografiei şi să ceri ca statul să subvenţioneze un produs care e destinat consumului în mod pur. Spre deosebire de filmele de artă care au un anumit rafinament, profitul lor vine, de fapt, din ce lasă în urmă la nivel cultural. Să zicem, totuşi, că cineva s-ar aventura să facă un film horror românesc de buget, de 10 milioane de euro. Cum îi recuperezi, în condiţiile în care tu n-ai unde să scoţi filmul în mai mult de 40 de copii, ăsta fiind tirajul pentru un blockbuster american. Îţi stă o lună în cinematografe, cu 5.000 de spectacole, cu jumătate de sală plină, înseamnă, în final, 200.000 de euro, prea puțin. Se poate spune însă că filmele romaneşti se vând mai bine în străinătate, dar iarăşi, de ce ar cumpăra cineva un film românesc făcut cu mijloace la limita artizanalului şi vorbit în limba romană (limba este o barieră mare care nu trece, nu la publicul care ar umple sălile) când are o întreagă ofertă de filme de gen de la Hollywood, mult mai spectaculoase?

Bugetul să fie totuşi singura problemă? Chiar este imbatabilă piaţa americană de film?

Poţi să ai cel mai frumos film din lume, dacă n-ai piaţă de desfacere e foarte complicat, e ca şi cum aş vrea eu să deschid o clătitărie cu produse home-made într-un loc în care trebuie să mă lupt cu un gigant ca McDonald’s. Nimeni nu spune că deserturile mele nu sunt mai bune decât plăcinta îngheţată de la McDonalds, dar eu nu am cinci locaţii în centrul oraşului, nu-mi permit să ofer pe lângă clătită şi alte cinci jucării… cam aşa stă treaba cu filmele româneşti şi cu Hollywoodul. Mai este şi o problemă de mentalitate, ce vine din atitudinea distribuitorilor şi a exploatanților de film care sunt destul de conservatori, nu vor să experimenteze, sunt cumva rămaşi într-un model ce nu mai funcţionează astăzi. La americani, filmul de animaţie, de pildă, trăieşte din merchandising şi din asocierea cu diverse branduri şi prin introducerea personajelor în obişnuinţa publicului.

Totuși, în ultimii ani probabil că ai sesizat și schimbări de bine pentru cinematografia românească…

Într-adevăr, s-a schimbat plaja de cinematografe, a crescut numărul de vizionări pe cetăţean, faţă de ce aveam la începutul anilor ’90 când se închideau sălile de cinematograf una câte una şi nu existau multiplexurile. A crescut şi calitatea spectacolului cinematografic, s-au format tehnicieni de pe urma filmelor mari care au fost executate în România, ca să nu mai spun de ceea ce înseamnă imaginea cinematografiei româneşti acum în lume, construindu-se în ultimii ani într-un mod absolut remarcabil şi care, din păcate, nu este exploatată la adevărata valoare. Asta pentru că cinemaul românesc este astăzi un brand în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum a făcut-o şi gimnastica sau tenisul, un brand nu neapărat aflat la nivel popular, poate la un middle-class care este atent la ce se întâmplă în peisajul cultural şi care capătă un fel de admiraţie, indiferent de ce subiecte tratează filmele.

Filmele ne şlefuiesc într-un fel modul prin care ne raportăm la lume şi cum privim societatea. Consideri că, poate mai mult ca niciodată, filmele autohtone vorbesc despre cum sunt românii, despre ce îi animă şi ce îi zdruncină? Sau se poate regăsi şi un spectator străin în poveştile noastre?

La Felicia, înainte de toate am avut surpriza ca oameni de pretutindeni, plecaţi din oraşul natal în metropole (ce presupune şi o acomodare cu o altă mentalitate), să-mi spună că se regăsesc în poveste, înstrăinarea fiind foarte puternică, nu se mai înţeleg cu părinţii pentru că trăiesc în modele diferite de societate şi nu mai au acelaşi limbaj, nici măcar la nivel convenţional. Asta se poate vedea foarte bine şi în Bucureşti, cu o populaţie orăşenizată de către comunism care a fost dizlocată din sat şi dintr-o anumită cultură a comunităţii, scoasă din context şi introdusă în blocuri unde ar trebui să existe o comunitate, dar ei nu se mai simt ca aparţinând niciunde. Cu filmul Toată lumea din familia noastră am călătorit foarte mult şi peste tot au venit oamenii să ne spună că ei sunt femeia care a divorţat şi pe care o agresează soțul sau bărbatul care nu e lăsat să-şi vadă copilul sau că filmul e povestea verişoarei care a avut o traumă toată viaţa din cauza discuţiilor din familie. Inclusiv la Cea mai fericită fată din lume, care este un film foarte local ca premisă, am avut cereri de achiziţie pentru drepturi de remake din America. Ei sunt înnebuniţi după jocuri, după tombole, falsa strălucire hollywoodiană.

De multe ori am auzit vorbindu-se despre filmele româneşti ca despre „cinematografia celeilalte Europe”, o Europă de Est care îşi permite să abordeze subiecte controversate şi mai greu de digerat. Se reconfigurează astfel harta culturală a continentului?

Dacă filmele sunt critice la adresa societăţii româneşti şi o prezintă cu faţa ei adevărată, nu înseamnă că oamenii din alte locuri spun că românii sunt nişte nenorociţi, nişte înapoiaţi. Ei spun, de fapt, că „iată ce bijuterii cinematografice poate să facă România”, „iată ce actori formidabili vin din România”. Tocmai lucrurile pe care noi le considerăm negative ar trebui să iasă din ţară şi oamenii le privesc din nou cu admiraţie şi spun „da, România este astăzi o ţară liberă, în care oamenii se pot exprima şi pot transmite exact ce au de spus”. Cred că cinematografiile consacrate europene sunt mai erodate, au mai puţin din suflul pe care îl avem noi după un timp în care cineaştii, pentru a putea transmite mesajele din film, trebuiau să se folosească de tot felul de subterfugii, de metafore, şi iroseau mult din energia creatoare. Sigur că astăzi e interesant de văzut că te cenzurează piaţa care vrea lucruri frumoase – vorbim despre un alt fel de cenzură, cea a comercialului. Spectatorul nu vrea să-şi vadă problemele de acasă şi pe ecran, vrea să vadă lucruri care să-i dea speranţă, care se termină cu bine sau vrea să plângă, dar nu gândindu-se la sine, ci imaginându-şi că e totuşi norocos faţă de ce trăieşte personajul de pe ecran.

Noul proiect cu care o să mergi acum la Berlin, Poziţia copilului, vorbeşte despre relaţiile tensionate dintre generaţii şi am observat că ai produs multe filme care au ca subiect central legăturile din familie. Îţi alegi filmele după un ataşament personal sau urmăreşti filme care implică o problemă socială, care provoacă întrebări şi motivează publicul?

Familia, copiii, lucrurile care se întâmplă între generaţii sunt probleme care mă preocupă şi pe mine, în mod personal. Fiecare film este, până la urmă, o experienţă şi o introspecţie într-o lume plecând de la celula de bază, de la familie, şi extinzându-se apoi la nivel de societate. Este desigur deranjant pentru că spectatorul vrea să se ascundă în sălile de cinema, nu vrea să aibă reflectoarele aţintite spre el. Din dragoste, cu cele mai bune intenţii este un film în care actorii privesc întotdeauna înspre spectator, este filmat dintr-un unghi subiectiv. În anii ’30 era un studiu care spunea că nici măcar figuranţii din planul trei nu trebuie să privească înspre cameră, pentru că spectatorul s-ar putea simţi agresat şi scos din anonimat, din intimitate. Nu e ca la teatru, în care actorul te invită şi vorbeşte către tine, e un alt soi de convenţie, în care tu eşti în spate, eşti voyeur, nu participant. Atunci vine întrebarea eternă: îi dai spectatorului ce vrea sau încerci să-l educi?

Festivalul de film NexT a devenit mai mult decât un eveniment cultural, este şi o carte de vizită a Bucureştiului. Cum se punctează mai precis viaţa oraşului în zilele când are loc festivalul?

Am ales ca pentru festivalul NexT, artiştii, regizorii să nu stea la hotel, ci la voluntari care sunt dispuşi să primească un musafir pentru 4-5 zile, şi în felul acesta ei ajung să cunoască Bucureştiul din interior, să circule cu metroul, să se plimbe prin oraş, să meargă prin cartiere, să deguste mâncare gătită în casă (dacă e un clişeu pe care îl accept pe deplin despre români este că ei sunt într-adevăr foarte ospitalieri). Oamenii care vin aici sunt absolut fermecaţi, au o privire proaspătă asupra unui Bucureşti ce pentru mine poate să pară banal, dar pentru ei e încântător. Bucureştiul câştigă fiindcă, în percepţia obişnuită, este considerat un oraş din Est, comunist şi gri. Eu consider că NexT este, de fapt, un mod de a exporta România fără relocare, de a reuşi să vinzi ceva rămânând acasă şi aducându-i pe alţii la tine, cu beneficii mari pe termen lung. E foarte plăcut să vezi că un australian se împrieteneşte cu o franţuzoaică la Bucureşti. Multă lume vorbeşte şi compară Bucureştiul cu Berlinul ca energie, e un soi de prospeţime (aceeaşi despre care vorbeam şi în repoziționarea cinematografiei din Est) şi de forţă care au mocnit multă vreme şi care acum ies din nou la iveală.

 

Anunțuri
Despre andreeadanescu (45 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

1 comentariu la Ada Solomon despre lumea filmului românesc, cu cele mai bune intenții

  1. It’s pretty obvious that you add a lot of time to the details. Great job.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: