Ticker știri

Interviu imaginar cu un colecționar român, Adrian Năstase

O personalitate are deopotrivă calităţi şi defecte. Personalităţile nu suporta unităţi de măsură obişnuite pentru că nu pot fi judecate după un numitor comun.

Am observat că în multe interviuri personale, păreţi a fi destul de ataşat de anii copilăriei, vorbiţi cu multă nostalgie despre ei. Aţi primit cadouri pe vremea aceea care v-au rămas întipărite în memorie?

Da, îndeajuns de multe, tatăl meu, prin natura profesiei lui, călătorea foarte mult, îmi aduc aminte de anumite cadouri “preţioase” pe care le primeam în preajma sărbătorilor, sigur, cu restricţiile perioadei respective. Era o modă pe atunci a cadourilor din China, în contextul acela păreau exotice şi speciale, le apreciam semnificaţia, mai mult ca valoarea pe care nu o cunoşteam la vremea aceea.

Ar fi putut fi acele cadouri un punct de pornire sau un prilej care v-a inoculat pasiunea de a colecţiona?

Am început să colecţionez arta înainte de Revoluţie, printre primele lucrări achiziţionate au fost două tablouride Ciucurencu din perioada în care se afla în plină consacrare: o natură statică şi un nud în interior. Proprietarii vroiau să le vândă numai împreună, pentru că aşa apăreau în toate albumele pictorului; preţul fiind destul de piperat, la un moment dat am vrut să renunţ la una dintre lucrări. Până la urmă nu m-am putut îndura să le despart, aşa că le-am luat pe amândouă, cum le-a fost destinul să se completeze. Nu m-am orientat numai către artişti renumiţi, Pallady, Grigorescu, Baba, ci mi-am oprit atenţia şi asupra unor artişti mai puţin cunoscuţi la vremea lor, Nutzi Acontz, Lucia Dem Bălăcescu, Vânătoru şi chiar ale unor tinere speranţe din arta contemporană, Chirnoagă, Pendea şi Dan Erceanu pe care îi apreciez în mod special (n.r. zâmbeşte). Nu am nimic de ascuns, asta am arătat şi în momentul în care am invitat presa la mine acasă în 2006.

Atunci a fost punctul zero, aşa l-aş numi, momentul în care lumea a început să vă perceapă fie ca un investitor abil, fie ca un colecţionar înverşunat, alţii ca un amator – s-au auzit zvonuri cum că aţi deţine nenumărate reproduceri în colecţie. Care consideraţi că este locul dvs. drept consumator de artă?

Toate piesele şi lucrările pe care le am în colecţie îmi sunt apropiate sufleteşte, le-am obţinut cu multă sârguinţă, din pasiune şi cu negociere peste negociere, am apelat adesea la ajutorul specialiştilor atunci când am avut reţineri. Desigur, nu toată lumea poate avea un Rembrandt în casă, dar o copie făcută de un profesionist te poate consola întrucâtva. Este un lucru obişnuit şi pentru străinătate să se regăsească în colecţii particulare atât lucrări originale, cât şi copii comandate unor artişti ai epocii după lucrări celebre pe gustul proprietarului. S-a vorbit deja foarte mult despre colecţia mea de artă aşa-zis fabuloasă, însă pare a se uita că, până la urmă, rolul unui colecţionar e fundamental în progresul artei. El este un descoperitor, riscă, e orientat, e însetat de nou, îl descoperă pe artistul de geniu sau îl “formează”.

Cu toate acestea, aţi deschis, prin vizita presei în vila dvs. din Zambaccian, o cutie a Pandorei. Nu cumva le-aţi dat un prilejsă constate pentru prima oară o avere impresionantă pe pereţi?

Cred că în cazul meu presa şi anumiţi experţi din lumea artelor au văzut doar ce au vrut să vadă, dar, cu toate acestea, eu mi-am prezentat tot ce aveam cu aceeaşi pasiune cu care le-am şi achiziţionat. A fost o perioadă propice, mai ales după ’89, când se puteau cumpăra lucrări de mare valoare cu investiţii mici, atunci a prins contur şi colecţia mea. I. Minulescu spunea foarte bine ca “o colecţie poate fi un bazar sentimental, nu numai un muzeu de familie”.

Care este cea mai valoroasă piesă pe care o deţineţi?

Pentru mine lucrurile preţioase nu se cuantifică neapărat în valoarea lor materială. Am în colecţie o serie de piese decorative din Orientul Îndepărtat. Prezenţa lor în colecţia familiei este în amintirea socrului meu care a fost o perioadă îndelungată ambasadorul României în China. Am avut o admiraţie profundă pentru tatăl Danei, şi, din acest motiv, ţin nespus la aceste piese cu o valoare mai mult sentimentală. Tot la acelaşi nivel mă bucură şi colecţia de carte veche şi cartografie, am început să strâng piese tot după Revoluţie, între timp colecţia s-a desăvârşit, aş spune eu că în cel mai profund mod, le-am scos la lumină, am dorit să se bucure şi publicul de ele, se regăsesc la Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii vechi, la ora actuală cea mai mare instituţie de acest gen din Europa.

La mai puţin de un an de la “Ziua Porţilor Deschise” la vila familiei dvs. din Zambaccian, aţi introdus în licitaţie trei tablouri din colecţia dvs. personală. Cum comentaţi acest demers?

A fost o pânză semnată de Trautmann, o “Scenă mitologică” realizată de un pictor anonim şi “Leda cu lebăda”, făcută tot de un anonim, cele trei lucrări au însumat la vânzare 19.000 de euro. Sigur, după prezentarea colecţiei mele în presă, în ziua de care aţi amintit, a existat un critic care a evaluat lucrarea “Scena Mitologică”, o copie după Titzian, la 4 milioane de euro! E de-a dreptul comic, privind retrospectiv, din ciclul poveştilor “Năstase patru case”.

Au existat totuşi voci din presă, chiar şi experţi care au afirmat că achiziţiile dvs. în domeniul artelor frumoase sunt culese după criterii strict financiare, fiind doar o pleiadă de obiecte de mare valoare, fără vreun element estetic de legătură, de parcă nu s-ar potrivi unele cu altele. Cum răspundeţi acestor alegaţii?

Vă închipuiţi că nu am avut îndeajuns de mult timp să comentez în amănunt fiecare tablou, cine au fost proprietarii inţiali sau să dau mai multe date despre artişti. Nu discut aceste insinuări, se poate găsi nod în papură în orice, în fond orice colecţie nu este doar un iventar de obiecte valoroase, cel puţin pentru mine nu este şi nu a fost niciodată doar asta. Cum sunt dispuse sau prezentate, la fel, consider că este vorba despre o preferinţă personală, ca urmare subiectivă.

Mă bucur că aţi pomenit mai devreme de Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. Cui i se adresează mai ales o instituţie de acest fel? Pare un domeniu destul de elitist, dovadă că există totuşi atât de puţine muzee de acest fel în lume.  Cine sunt vizitatorii?

Muzeul a fost o mare realizare, dar nu este chiar un caz singular, există ţări din Europa şi din lume care se mândresc cu o tradiţie în acest domeniu. Hărţile vechi sunt extrem de rare, s-au păstrat cu mare greutate peste veacuri, de aceea sunt şi atât de valoroase din punct de vedere cultural. Cartografia arată cel mai bine parcursul unei naţiuni, de la naştere până la afirmare, toate acele clipe de graţie şi tragedie, când s-au îmbelşugat sau fărâmiţat teritorii. Pe de altă parte, hărţile vechi sunt dovezi incredibile de măiestrie artistică: personajele, însemnele heraldice, caligrafia, cromatica, manufactura, hârtia, toate acestea reprezintă un spectacol în sine. Pentru orice om este important un asemenea demers cultural de a privi o hartă veche, de a înţelege exact momentele în care oamenii s-au cufundat în aventură pentru a-şi depăşi propriile limite. Pentru România ca stat, cartografia ne situează în raport cu restul lumii, arată geometria transformărilor noastre ca popor în timp şi spaţiu.

Aţi fost împreună cu soţia dvs. donatorii unui lot însemnat de exponate pentru Muzeul Hărţilor şi Cărţii Vechi, la intrare avem blazonul familiei Năstase. Aceasta donaţie s-a oficializat pe 29 mai 2003, în aceeaşi zi în care s-a emis ordonanţa de urgenţă care prevedea transparenţa declaraţiilor de avere ale demnitarilor. Ar trebui să privim acest lucru ca o coincidenţă?

Mi se pare chiar ironic dacă mă gândesc că deviza înscrisă pentru acestă instituţie este: STAT CRUX DUM VOLVITUR ORBIS, „Crucea rămâne dreapta când lumea se agită”, e grăitoare pentru timpurile pe care le trăim. În altă ordine de idei, muzeul nu a fost creat numai din donaţia noastră, au fost nenumăraţi oameni entuziasmaţi care au oferit fragmente valoroase din colecţiile lor pentru ca muzeul să capete forma pe care o are astăzi. A fost un efort comun, început de mine, dar continuat de alţii care au crezut în expresivitatea şi potenţialul acestei instituţii culturale. Nu este un muzeu personal, un spaţiu pentru a-mi depozita averea, aşa cum am fost acuzat, ci o instituţie publică cu statut peren. Istoria e alcătuită din certitudini, nu din eventualităţi.

Pe de altă parte, îmi amintesc de o clauză existentă în acest act de donaţie, prin care o schimbare legislativă, de locaţie sau titulatură a acestui muzeu va presupune revenirea exponatelor în patrimoniul donatorului. E un pic cam intrigant…

  Această clauză se leagă mai degrabă de orgoliul fiecărui colecţionar şi este singurul avantaj, dacă vreţi, pe care îl primeşte donatorul – o recunoaştere morală şi atât.

Nu mă pot abţine, totuşi, să nu vă intreb dacă nu regretaţi ceva din perioada în care aţi fost al doilea om în stat?

Poate am avut încredere şi am ales oameni nepotriviţi atât în sfera politică, cât şi în cea personală… dar nu mai pot schimba trecutul. Am crezut că pot participa la schimbarea României, am făcut eforturi în guvernarea 2000-2004 să intrăm în NATO şi să ajungem în pragul Uniunii Europene, cu gândul că ţara să se alăture lumii cu adevărat civilizate. Am plecat la drum cu speranţa că suntem pe un drum al evoluţiei ireversibile. Urmărea logică ar fi fost ca toate oportunităţile şi beneficiile să se distribuie în întreaga societate. Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil, dar nu pot să răspund decât pentru faptele mele. În mod cert am fost şi sunt o persoană incomodă pentru mulţi.

Cu ce îşi mai ocupă timpul acum Adrian Năstase?

Momentan am mai mult timp să mă dedic unei alte pasiuni, scrisului. Am început, cu ajutorul lui Andrei, să mă documentez pentru o nouă lucrare ştiinţifică pe care aş intitula-o “Evoluţia graniţelor României de-a lungul secolelor în cartografia europeană”. În jurul persoanei mele circulă de mai bine de 10 ani un nor înceţoşat de poveşti, basme şi interpretări subiective prin care s-a vrut demontarea mea, aşa că lumea se aşteaptă la aproape orice. Adrian Năstase cel corupt, avar, arogant, cinic. E mai bună acum România fără mine ca persoană publică? De ce n-am privi şi altfel? Evident, judecaţi o imagine.

NB: Articolul este un pamflet si trebuie tratat ca atare, orice asemanare cu personajele este pur intamplatoare. 

Anunțuri
Despre andreeadanescu (45 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: