Ticker știri

Anaïs Nin, o privire către carte, film și pictură

Când a început să scrie în jurnalul “Henry şi June”, pe la începutul anilor ’30, Anaïs Nin intrase într-o stare de autoreflecţie de-a dreptul periculoasă. Scriitura personală sta mărturie pentru metamorfozele prin care a trecut privirea ei de îndată ce a descoperit forţa creatoare a erotismului şi a literaturii ca mijloace de cunoaştere. Prin literatură, ea se îndrăgosteşte de minţile oamenilor, având grijă să se lase contaminată de prezenţa lumii, iar prin erotism îşi testează limitele şi ceea ce deja a dobândit din interacţiunea cu ceilalţi.

În scris, poate mai mult decât în cinetică, privirea femeii Anais capăta profunzime, chiar dacă este ascunsă în spatele cuvintelor, însă o sesizam prin introspecţie şi în oglindă cu ceilalţi. Pentru a înţelege mai bine natura scriitoarei, ar trebui să explicăm în câteva cuvinte maniera relaţiilor cu cei care i-au schimbat optică asupra propriei identităţi în primii ani când a venit în Paris. Hugo, soţul ei este “bancherul”; Anais îl compătimeşte pentru simplitatea trăirilor lui şi pentru faptul că se mulţumeşte cu foarte puţin, pentru ea, Hugo este stâlpul de siguranţă şi certitudine în privirea căruia se vede superioară şi protectoare. Eduard este vărul şi primul partener de joacă senzuala din copilărie, îl admira până la exasperare pentru frumuseţea lui ironică, însă îl vede că pe un introvertit ale cărui secrete le-ar putea afla foarte uşor pentru că are putere asupra lui. Allendy este psihanalistul, mentorul, cel care o va ajuta să-şi deschidă spectacolul pentru a-l putea captura pe al celorlalţi, este cel care îi va explica toate deformările de percepţie. În cele din urmă, cele două persoane care vor da naştere confuziilor şi totodată revelaţiilor sunt Henry Miller şi June, cuplul libertin care îi vor aprinde privirea. Prin toate aceste personaje, Anais îşi va distorsiona personalitatea până în pragul în care o regăseşte.

Inspirată fiind de o petrecere tematică denumită “Vino precum nebunia” la care au participat Anais şi Hugo în Paris – un bal mascat organizat de niste prieteni suprarealişti unde trebuiau să vină cât mai puţin îmbrăcaţi – şi despre care aceasta a scris în jurnalul ei, artistă contemporană Bonni Reid a pictat un tablou care surprinde costumaţia scriitoarei din elemente de inspiraţie africană, iar un jurul capului are prinsă o colivie din care iese în toate zările o panglică cu citate din jurnalele ei, pe care le-a denumit “fragmente din inconştient”. Compoziţia ilustrează tabuul, visul şi reveriile deopotrivă şi acea receptivitate a senzualului, acel acces la naturaleţe (pe care şi l-a câştigat numai după ce au intrat în viaţa ei Henry şi June) de care era atât de conştientă şi recunoscătoare. Motivul erotic al tabloului este stins de privirea unei Madone jucăuşe care dă binecuvântarea propriei sale naturi din vârful degetelor. O privire iconoclastică, dintr-o parte, către un spectator extern, nici eu, nici artistul, nu participăm la intimitatea scenei decât prin ruşinea de a acoperi impudoarea subiectului. Privire clasică, nu prinsă în trecere, este retorică prin însuşi faptul că puterea aspectului teatral (mantia roşie) decupează un portret din întreg tabloul, făcând ca toate celelalte elemente să dispară. Obişnuită fiind cu reprezentări ale unei Madone inocente, fragile, am regăsit o combinaţie între castitatea personajului, reprezentată de colivie (o puritate mentală, nu fizică, “ a trăi prin propriile-ţi gânduri”, o protejare a acestora faţă de lumea din afară) şi un zâmbet abia schiţat al buzelor desenate viu care invita punctul fixat în exterior la interpretare. Ochii spun un lucru, ne îndeamnă să ne încredem într-o aparentă stăpânire de sine, însă buzele îi trădează şi denunţa însăşi tendinţele şi apetitul unor experienţe de atingere a perfecţiunii în verbul “a trăi”. Pe ansamblu, avem d-a face cu privirea care poseda senzorial întreaga putere care s-ar putea afla în locul spre care se uită. Nu sunt ochii unui tiran sau narcisist, din contră, e o posesiune delicată şi subtilă, însă reală. O credinţă nestrămutată în imaginile propriilor experimente. Plasată în planul secund în ceea ce s-ar sugera ca fiind o sălbăticie, chiar în ciuda nudităţii, subiectul adopta o postură disciplinată, ca pentru a integra visul în creativitatea senzaţiilor. Nu este un pasager în lumea imaginilor, Anais trăieşte prin imagini, pin culori, prin texturi şi viziuni. Artistic, tabloul frapează prin asocierea unor elemente contradictorii, pornind de la imaginea perfectiunii feminine nevinovate şi culminând cu exacerbarea unor trăsături erotice, fizice. Am putea merge mai departe zicând că fizionomia pare decupata din altă poveste, din alt tablou, iar corpul şi celelalte detalii sunt, de fapt, ale femeii Anais. Că aparţine a două lumi distincte care intriga privitorul, trezindu-I o reacţie şi contrazice regulile artistice ale ambelor lumi.

Desigur că nu putem vorbi de o descifrare obiectivă a personajului fără să ne întoarcem la sursa privirii, cartea, primul construct. În carte, scriitoarea ne sugerează traiectoria privirii ei prin modul în care o văd ceilalţi şi prin cum se conturează aprecierile între ele. Îi “observăm experienţele” mai ales prin faptul că fiind jurnal, gradul de intimitate este maxim şi ne ajută să găsim “punctul de aur” – respectiv privirea jucăuşă care dezvăluie fără neruşinare natura trăirilor sale, deşi, iniţial, se lăsă stăpânită de o evaziune intenţionată. Este o căutătură teatrală, vrea să câştige atenţia, scopul ei este să cucerească. Nu neapărat oameni, cât experienţe lirice, muzicale, chiar frumuseţea. N-o impresionează realitatea şi barierele, crede în intoxicare. Nu se ajustează lumii, este ajustată propriei persoane faţă de care are o privire autocritica şi loială.

În momentul în care au intrat în viaţa ei Henry şi June, două entităţi care o provoacă, Anais se vede pusă în situaţia de a porni mecanismele unui proces de redevenire, de a ieşi dintr-o stare confortabilă şi sigură pentru a se lansa într-o călătorie de reformulare a propriilor valori comportamentale. Prin Henry regăseşte privirea carnală, naturală, o vede în totalitatea ei şi o îndeamnă să se vadă la rândul ei la fel. Pentru a o ajuta, mai întâi o dezbrăcă de prejudecăţi, o caricaturizează, o atacă, o ridiculizează, îi distruge frumuseţea pentru a o reinventa cu un aspect de demon inocent.
Îi aprinde statutul de femeie puternică, senzuala, dar sub o dezmierdare violenta. Sub îndrumarea şi călăuzirea lui Henry şi prin excesul trăirilor (când teroare, când suferinţa artistică, instabilităţi, minunăţii şi mistere), Anais ajunge să conştientizeze faptul că îi creşte raportul de masculinitate din fire, de aici, automat şi puterea. Privirea ei începe să urle ca un animal de pradă, să ţeasă o pânză de păianjen, să trişeze şi să vagabondeze. Axa de observaţie I se multiplică, conform schimbărilor pe care le trăieşte, ajunge să aibă mai multe perspective, una despre sine fixă, clară şi una care vrea s-o cucerească pe cealaltă. Anais nu mai doreşte să trăiască doar cu ea însăşi, vrea să fugă de sine şi de aceea începe să pozeze din ce în ce mai mult. Am fi înclinaţi să zicem că acest lucru e un simptom pentru nesiguranţă, însă la ea este o formă de adjudecare a unei proprietăţi – pe sine.

Poate cel mai interesant raport cu acest Eu care îşi atacă propriul Eu este relaţie pe care o are cu June care o marchează prin împietrire. După ce o vezi cu ochii minţii, te situezi în atemporalitate pentru că te răneşte, te recompune, te biciuieşte. O privire crudă şi mincinoasă, închipuită (prin June, eroina îşi măsoară puterile şi nu o vede neapărat aşa cum e – cum o vedea toată lumea, ci aşa cum se transformă ea, cunoscând-o, “Am devenit June” poziţionare prin care ar putea s-o depăşească). June are o uitătură sinistră care îl chinuie chiar pe Henry, e obraznică, înspăimântătoare, inumană, dar inspiră, iar prin asta, Anais reuşeşte să-i îmbrace frumuseţea şi nebunia într-o formă mai diafană, ajungând astfel s-o posede şi s-o împace şi în privirea lui Henry ( care se răzbuna pe ea prin exprimarea artistică, o denigra şi distorsiona prin scris). Prin cucerirea altor priviri, Anais simte că trăieşte şi că poate ajunge să înţeleagă poezia lui June. Prin faptul că înşală cu ochii, Anais se simte de fapt pură, pentru că pentru ea nu reprezintă decât o metamorfoză. Fără urmă de remuşcare, trece dintr-o expresie în alta, neavând însă intenţii rele, e fascinată însă de rău ( mai ales la June unde găseşte o privire meduzica, împietrită). Anais capăta, la fel ca şi June, o căutătură alunecoasă, care te pierde.

În filmul care a ecranizat cartea “Henry şi June”, regizorul a mizat pe tehnica stop-cadru după fiecare privire pregnantă, deoarece şi în film comunicare prin intermediul expresivităţii pe care o transmit ochii ocupă un loc extrem de important. Fiecare privire ne oferă o incursiune în trăirile de moment ale personajelor, iar aceste stop-cadre le fac să pară asemenea unor portrete, de altfel şi cele care asigură magia şi impresia de scenografie. Regizorul mai introduce însă un personaj nou în raport cu care se şlefuieşte privirea scriitoarei şi constituie şi elementul de inovaţie faţă de carte. Este vorba despre Parisul anilor avangardişti, unde ea descoperă cartiere cu care nu a intrat în contact până în momentul de a-i fi cunoscut pe Henry şi June. Spaţii deşucheate, carnavaleşti, sordide, pe care Anais ajunge însă se le iubească tocmai pentru că se implica prin specificul lor, transformărilor prin care trece ea. Stabileşte o relaţie apropiată, de confidenţialitate nu numai cu oameni noi, ci şi cu locuri faţă de care poate avea un sentiment de interdicţie, dar care acum îi sunt accesibile şi deschise şi o ajută să se rătăcească, exact cum îşi şi doreşte.

Expresivitatea lui Anais din tablou o putem înţelege şi prin recurgerea la explicaţiile din carte. În tablou, probabil Anais se uită spre June, considerând-o singurul contact egalitar cu un om, atât de preţios încât să-şi fixeze ochii numai asupra lui. Ce este însă recognoscibil şi creează legătura dintre carte, pictură şi filmul după care s-a ecranizat această poveste în 1990, sub regia lui Philip Kaufman? Elementul cheie este privirea scriitoarei transpusa în cuvinte, pentru că dacă n-ar fi fost un jurnal, puterea de sugestie a ar fi scăzut cu siguranţă, intimitatea îi asigură verosimilul, faptul că în tablou, fragmentele din carte sunt cele care îi reprezintă inconştientul şi ca atare, cea mai sinceră şi neprelucrată parte a psihicului, deci cea mai apropiată de adevăr. În carte ea ne comunica transformările de sine prin cuvinte, iar în film, jurnalele ei stau pentru constituirea spectacolului. Cuvintele lui Anais sunt însăşi privirea ei, iar fiecare întâlnire reprezintă o lume nouă care se construieşte în ea şi care o face să le trădeze pe celelalte.

Anaïs Nin – Henry şi June / Din jurnalul dragostei / 1931

Bonni Reid- Come as your madness/ ulei pe lemn/2006

Philip Kaufman- Henry and June, 1990

Anunțuri
Despre andreeadanescu (45 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

2 trackback-uri / pingback-uri

  1. Piano Links
  2. Gregory Smith

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: