News Ticker

Ion B. A fi sau a nu fi.

-GO1_-_1080Când soseşte timpul să definim un artist, scrâşnim printre dinţi două căi ale aceluiaşi posibil personaj: categoric, definiţia din dicţionar ne spune că artistul este un om înzestrat cu talent care lucrează în mod creator într-un anumit domeniu. Zeflemitor, le spunem artişti acelora care ni se opun prin însăşi natura lor, boemilor, celor care şi-au tăiat o ureche de amorul artei, care vorbesc de unii singuri, care sunt vicioşi, care trăiesc la margine şi se simt cumva, nimeni nu înţelege cum, bine acolo unde sunt.

Ion B., Ion Bârlădeanu, pe de o parte artistul, pe de alta omul, pentru fiecare titulatură se potriveşte una dintre definiţii, iar Nea Ion, cum îi place de fapt să i se spună, este chintesenţa lor. Căutându-l pe acel maestru, şi singurul de altfel al popart-ului românesc, în Nea Ion, este ca şi cum ai încerca să descoperi dacă mai există fărâmă de visare şi imaginaţie într-un scenariu turbulent şi arhicunoscut al traiului din România, atât este de autentic. Dar, dacă există un adevăr general valabil despre români cu care sunt de acord, este că suntem inventivi, chiar şi din mizerie, iar Nea Ion, Făt Frumosul cel Urât (așa se autointitulează) ne arată prea bine cum din gunoaie se poate născoci ditamai arta pentru care Occidentul iscă aplauze şi îşi dă jos pălăria, scriindu-i povestea.

L-am prins pe Ion Bârlădeaunu la o discuţie plină de nostalgii, vorbeşte prea puţin de prezent, iar la fiecare întrebare curioasă şi flamândă de răspunsuri ritmate care să se potrivească pe foaie à la carte, Nea Ion mi-a servit mereu un răspuns compus din decupaje din propria memorie. Unele care se legau, altele făceau parte din alte istorisiri, frânturi fascinante dintr-o viaţă plină de neprevăzut ce pare că l-a învăţat o lecţie care merită scrisă: dacă lumea în care trăieşti te sufocă sau nemulţumeşte, atunci e cazul s-o iei peste picior. Şi bine i-a făcut! Nea Ion ne prezintă prin trucajele, desenele sau filmele lui de hârtie, o adunătură irezistibilă de umor, ironie, eroi și vandali, blonde apetisante, branduri americane după care s-a tânjit prea mult pe vremea comunismului, moravuri uşoare, politicianism cât cuprinde, dar şi un carnavalesc savuros atât de autohton care capătă înţelesuri depline numai prin ochii unui privitor concetăţean. Îmi dezvăluie: “Eu am fost artist dintotdeauna. Am avut prima expoziţie la ţară când eram copil, purtam şi opinci, aveam darul să cioplesc în lemn, să fac măşti de carnaval, învăţasem să cioplesc fețe din profil. Am rămas repetent la matematică, d-abia atunci mi-am dat seama că fără matematică nu se face nimic în viaţa asta, şi colajele mele sunt nişte chestii arhitecturale, o să vedeţi marmură, ciment, lemn. Trebuie să faci o geometrie din viaţa asta”.

La Nea Ion această geometrie capătă cea mai dulce formă de sinceritate, aidoma unui om care suferă brusc de amnezie şi face eforturi pentru a-şi recâştiga o parte din viaţă şi memorie. Unde ar putea fi locul cel mai indicat pentru asta ca în podul sau pivniţa casei, acolo unde sunt aruncate toate lucrurile netrebuincioase, dar care nasc în mintea noastră, din nou, amintiri apuse prin ziare, reviste, cărţi care au spus cândva povestea timpului nostru? De acolo îşi trage şi Nea Ion inspiraţia, îşi strânge conştiincios informaţia din hârtia veche şi umezită pe care o prelucrează apoi într-un almanah cât se poate de satiric de artă contemporană situată undeva la graniţa dintre Dadaism şi Caragialism. Prin Nea Ion ne întoarcem în timp, pe vremurile când glumele erau mai bune pentru că erau interzise, după cum îmi spune chiar el că „primul rege Carol am impresia că a fost un om de treabă, se vroia el poet, dar i-a spus odată Eminescu “matale nu eşti aşa de talentat pe cât te crezi”. Sau când “Caragiale nu murise încă, era un mare vagabond, a trăit şi cu prietena lui Eminescu. El se întreţinea cu toţi borfaşii de prin cimitire şi de acolo îşi luă inspiraţia.”

Ion B. vorbeşte în citate, prin filme, prin cărţi, prin actori, prin politicieni, prin tot felul de oameni pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului şi l-au ajutat cumva sau pe care i-a disprețuit. “Pe mine nu mă interesează frumuseţea aia trecătoare, mai mult aia interioară şi caracterul. Dar sunt oameni frumoşi şi cu caracter. Am fost să-l văd şi pe Brâncuşi, la Paris, era seară, pe strada Georges Pompidou, ştii tu, fostul preşedinte al Franţei, m-am rătăcit prima oară, până la urmă a doua zi am nimerit, era deschis, era o zi frumoasă de aprilie, în 2010. Era un domn profesor cu o turmă de elevi cărora le tot spunea pe italieneşte de Brâncuşi. Am zis că le povestesc eu de Brâncuşi, că-i de-al meu, păcat că nu m-a filmat nimeni, dacă apăream la televizor vedeai că sunt un adevărat patriot, acum spun numai baliverne. Pe vremea lui Ceauşescu, când lucram la cimitir, scriam romane în jargon.”

Ion Bârlădeanu povesteşte mai mult despre sine, decât despre arta lui pe care oricum și-o asumă într-un mod personal, îmi creează impresia că e mândru cu ce a trăit şi a văzut de-a lungul vremii, nu pare a avea multe regrete, cel puțin nu astăzi. A plecat din casa părintească (Zăpodeni, Vaslui) din cauza tatălui său care avea puternice convingeri socialiste, iar pe timpul comunismului nu s-a dat în lături de la a fi pe rând docher în Constanța, gropar, tăietor de gater, paznic şi muncitor necalificat la Casa Poporului. După Revoluţie se ocupă de selectarea gunoiului şi cu mici servicii pe care le face localnicilor dintr-un bloc de pe strada Moşilor. În tot acest timp, creează necontenit decupaje şi colaje din ziarele şi revistele pe care lumea le aruncă la gunoi, cu imagini asemenea unor filme inspirate din lumea reală, dar cu un sâmbure de fantezie ce redau acei oameni care trăiesc povești extraordinare, fie ei răi sau buni. De atunci a ajuns să expună prin galeriile din Bucureşti sau Paris, Londra şi Basel alături de nume sonore din lumea artistică internaţională, s-a făcut şi un film despre el (Lumea văzută de Ion B, 2009). Asta în timp ce el se visează regizor: “Eu sunt cel mai mare cineast al lumii, dacă vrei să te interpretez, te decupez dintr-o parte, te prind lângă cineva cunoscut şi te fac ori un film de western, ori unul de ficţiune, vă simpatizez fiindcă ajutaţi lumea a treia, sunteţi deja cineva. Eu nu pot să fac păianjenii ăia (îmi arătă cu degetul un tablou al altui pictor contemporan din galerie), sunt unii care mă urăsc, care se întreabă cine e nea Ion Bârlădeanu de face şerveţele colorate. Noaptea făceam colaje când lucram la Casa Poporului, aveam destul timp, mă plictiseam. Știi că cea mai bună băutură a fost în comunism, Cico, aia de 2 lei, iar cea mai tare pâine era pe vremea lui Gheorghiu Dej, l-am prins şi pe el. Bine, n-a fost nicio revoluţie, asta ştie toată lumea. N-am nostalgii legate de trecut, chiar dacă acum avem democraţie sălbatică, un haos absolut. Îi spuneam şi Simonei Popescu că vom scăpa cu greu de comunism, trebuie să treacă vreo 3 generaţii, tăiate cu drujba până la rădăcini, după care făcute excavaţii uriaşe şi smulse rădăcinile cu totul”.

Are convingeri politice destul de vehemente, lucru pe care îl poţi observa limpede şi din colajele lui. Nu-i plac naziştii, comuniştii, deşi spune că sunt mai buni ruşii faţă de americani, care sunt nişte profitori. “Cel mai tare l-am tăvălit pe Ceauşescu, s-ar răsuci în mormânt, pe Ion Iliescu, Petrică Roman, Emil Constantinescu, m-a dezamăgit rău ultimul. Am încredere numai în Antonescu ăla adevărat, nu ăsta de acum. Ebei i-am făcut şi lucrări pornografice. În politică trebuie puşi în vârf ăştia care au trăit viaţa şi-i ştiu chinurile, nu copilaşi. Uită-te la Fidel Castro care a stat în închisoare 16 ani înainte să devină dictator şi spunea că vedea moartea în fiecare zi. Am făcut şi eu un pic de Auschwitz, la Iaşi. Toate ţările cu criminalii lor.” Intransigența lucrărilor lui Ion Bârlădeanu îmi transmite un lucru esenţial: nu prea ştie de frică. Asocierile sunt controversate, pline de patimă, nimeni nu scapă nepedepsit sau nerăzbunat, omul străzii ajunge să dezvăluie mai bine lumea aşa cum e faţă de sociologul care stă închis într-un birou toată ziua. ”Eu n-am frică, cel mai mult mă tem de proşti, îi atac cum pot. Eu n-am treabă cu religia, sunt ateu, deşi am fost în cele mai mari biserici ale lumii, am colaje şi cu popi, dar nu le da nea Popescu (Dan Popescu, proprietarul galeriei care l-a descoperit şi i-a expus lucrările) că se gândeşte la public. Ca să cred în ceva, eu trebuie să pipăi mai întâi, a fi sau a nu fi , cum zicea Ernest Maftei. Eu nu sunt Florin Piersic, sunt Ion Bârlădeanu, punct. Nu trebuie să mă pudrezi şi să mă aranjezi prea mult.”

812

Făt Frumosul cel Urât cere o ţigaretă, îşi trage pălăria de pe cap şi-mi arătă alte reviste prin care s-a mai scris despre el, peste tot găsesc numai cuvinte de admiraţie. Îl întreb dacă este un om fericit. “Celebritatea durează un sfert de oră, cum zicea şi Andy Warhol, la mine durează o zi, două cât am expoziţii pe aici şi vine lumea, am o baghetă cu care le explic pe îndelete ce fac, am şi costum de general. Bine totuşi că nu mi-am pierdut memoria.” Nici n-ar avea cum, e de ajuns să tragă o secundă cu ochiul spre colajele lui. Acolo nu se pierde nimic, totul se transformă.

Photography B&W: Radu Enache

 

Anunțuri
Despre andreeadanescu (46 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: