News Ticker

În proximitatea artistului Răzvan Boar

10585660_10203455845428798_1876931819_nDintr-o dată, mi-am dat seama că pot să pun o pernă și să astup toată lucrarea. Nu mai afișam poziția de drepți în fața picturii. Era pictura mea, îmi permiteam orice cu ea, chiar și să o distrug. Ar fi tare previzibil să par sumbru, eu nu vreau să las în urma mea un discurs estetic întunecat.”

Pe când mă luptam cu praful de pe Calea Victoriei spre întâlnirea cu Răzvan, mi-a trecut prin gând că am făcut o greșeală. Am ales ca punct de întâlnire o cafenea, în loc să mă duc direct la el la atelier si să discutăm printre ultimele tablouri la care lucrează. Apoi mi-am dat seama că acel drum n-ar fi avut până la urmă niciun sens. Eram deja foarte familiarizată cu lucrările lui, îmi făcusem o părere, le văzusem recent și într-o expoziție, îmi doream să ies cumva din clișeul artistului pe care îl găsești numai în atelier, cu hainele pătate de vopsea. Personal, n-am perceput niciodată arta din punct de vedere al curentelor și am fugit de ideea de a integra un artist într-un anumit registru, pentru că mi se pare că i se micșorează paleta de interpretări. În plus, oamenii se mai schimbă, azi au chef să picteze cămăși, mâine le vine apetitul pentru dansatoare. De aceea îmi plac mult artiștii care nu sunt foarte protectori cu lucrările lor, pentru că atunci ajung să țină prea mult la a se individualiza și devin prea serioși. Seriozitatea este pentru cei care scriu cărți de istoria artei. Pentru mine, tot ce contează este ca arta să fie destul de puternică și de grăitoare încât să mă facă să uit de stil, de tehnică, de substraturi. Pe acelea le caut numai atunci când mesajul nu este îndeajuns de zgomotos. Mă simt bine când percep arta ca o mahala, asta pentru că deviația are aproape tot timpul ceva interesant de spus. Într-un prezent atrofiat, avem din ce în ce mai mare nevoie de stimulente care să ne facă să ne îndoim de ceea ce suntem sau să ne ajute să ne regăsim.

boar_razvan_ax_2

Am avut o vagă bănuială că Răzvan iese din metehnele boemiei cu care asociem involuntar lumea artiștilor. Mai târziu aveam să aflu că nimic din ceea ce este el ca persoană nu se aseamănă cu personajele pe care le creează pe pânză. Inanimate objects obey my thoughts este titlul uneia dintre expozițiile pe care le-a avut recent, în 2013. Mi se pare chintesența întâlnirii cu el, este un maestru păpușar, jucăuș, solar, jovial, care își decapitează personajele fără urmă de regret, care le obligă să se contorsioneze peste limita puterilor, care le despoaie, le suprapune, le obligă să zboare, le trimite la circ, iar pe noi, ca simpli privitori, ne pune față în față cu ambiguitatea trecutului vizual de care suntem încă atât de agățați. Când îi privim tablourile vedem acea Golden Age în care ne-ar fi plăcut să trăim, în modele fixe de divertisment, în reviste, fotografii și în televizor.  Este o viață retro pe care Răzvan o interpretează în spirit contemporan, adăugându-i câte puțin din alfabetul nostalgiei, al consumerismului, al unor decupaje din niște vieți pe care nu le-am trăit niciodată. Lucrările lui au un iz de tristețe ce nu cred că scapă nimănui. Răzvan privește însă cu seninătate acest spectacol al efemerului, recunosc, un aspect ce m-a intrigat și bucurat peste măsură să-l descopăr la el.

Răzvan Boar este un caz norocos în lumea artistică, în parte pentru că și-a dat repede seama ce vrea să devină, pentru că a crezut foarte mult în mesajul lui, iar această tărie de caracter a atras de timpuriu atenția unora dintre cei mai importanți galeriști români- Mihai Nicodim și Ana Cristea, cei doi aveau deja experiență și fler în a identifica potențialul și vandabilitatea unor artiști tineri pe care îi puteau promova cu ușurință peste hotare. După cum își amintește și el- „Eu cred că am fost un fericit. Am început colaborarea cu Ana Cristea, primele expoziții le-am organizat direct în New York, și din 2013 lucrez cu Mihai Nicodim. Înainte de a fi reprezentat de ei, am fost nevoit să mă descurc singur să-mi vând lucrările, nici nu vrei să-ți închipui ce negocieri absurde au loc atunci între artist și colecționar. Noi nu avem ce căuta în aceste discuții, asta e datoria galeriștilor. Sigur că sunt mulți colecționari care vor să păstreze o legătură directă cu artiștii pentru că e în interesul lor să-i ridice, arta e o investiție până la urmă.”

De curând, lucrările lui Răzvan Boar au fost incluse într-o expoziție de grup, la Galeria Nicodim din București, ce a reunit artiști români cu o reala semnificație pe scena de artă contemporană internațională: Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Miklos Onucșan, Mihuț Boscu Kafchin și cu cele ale mai multor artiști străini pe care galeristul i-a afirmat în egală măsură pe piața internațională de artă: Oscar Murillo, Eddie Peake, Michiel Ceulers, Ed Fornieles, Jack Lavender, Hannah Lees, Raymonde Beraud. Mihai Nicodim colecționează Răzvan Boar, cele 3 lucrări prezente în expoziție fac parte din colecția personală a galeristului, această colaborare fiind esențială pentru parcursul lui Răzvan, ajutându-l ca lucrările lui să ajungă la colecționari importanți și în expoziții și târguri de artă de mare amploare.

Când am auzit asta, nu m-am putut abține să nu-i pun inevitabila întrebare legată de cotele artiștilor, cum se stabilesc, cât de reale sunt în fapt? Câteodată auzim de niște rezultate amețitoare la licitații sau la vernisaje. Un simplu google search mi-a arătat că majoritatea lucrărilor lui Răzvan i-au ajuns deja în colecții private și în muzee de artă contemporană din străinătate. „Cât privește cotele, am impresia că lumea are o percepție greșită asupra lor, mie mi se pare că inclusiv cuvântul în sine, cotă, e cam ciudat, e până la urmă un preț care este stabilit la fiecare lucrare în parte, nu e spectacol”, îmi explică el.

Eu trăiam mereu cu senzația că ritmul artiștilor este împotriva rutinei pământului, că pentru ei noaptea e zi și ziua e noapte, existența fiindu-le dictată de o inspirație care vine de undeva de sus și se așterne direct pe pânză, iar ei nu trebuie decât să stea la pândă. Se uită la mine ghiduș,  „Haide să-ți spun eu cum stă treaba cu artiștii și cu așa zisa boemie. E o minciună. Artiștii au devenit acum niște corporatiști din multe puncte de vedere, în sensul că nu trebuie să aibă nu știu ce sentimente sau emoții speciale atunci când lucrează. E nevoie de o structură, de o rutină zilnică, trebuie și ei să plece dimineața de acasă spre atelier. Aud din ce în ce mai rar, în cazul generației mele de artiști, de acea inspirație de care zici tu că îți pică din cer și, dacă se poate, îți termină și pictura. În artă se ajunge la performanță ca în orice meserie. Trebuie să ai un calcul, lucrarea trebuie să fie un discurs întreg, adică nu doar un cuvânt sau un gest aruncat alandala. Asta înseamnă că există concepte, construcție, serie, program, ceva ce poate fi urmărit și cuantificat. Cred că a apus de mult ideea asta de artist boem, cel puțin eu nu mă văd trăind vreodată așa. Mie mi se pare cumplit să intru în atelier chiar și după o săptămână de pauză, pentru că am impresia că nu-mi mai aparțin lucrările, că totul e uscat, ca nu se mai potrivesc liniile.”

Punct ochi, punct lovit. Mare deziluzie. Deci nu se mai face artă de amorul artei. Mă contrazice. “Cum să nu? Eu așa am pornit. Eu am ajuns la Facultatea de Arte Plastice ca omul care venise de la un liceu cu specializarea în biologie. Eram picat de pe lună, înainte de facultate lucrasem doar desene si acuarele…Dar mi-am dorit foarte mult să devin pictor. Când ești în facultate nu știi ce se va alege de tine, ai în față doar exemplele mari despre care ți se vorbește mereu la cursuri, dar nu știi dacă vei ajunge vreodată unul dintre ele.” Îl provoc, “crezi că e nevoie de o poveste, de o intrigă din spatele artistului ca să i se vândă mai bine lucrările?”. – “Poate e nevoie de o poveste care să te protejeze. Când devii artist îți dai seama cât de puține lucruri văd oamenii cu adevărat. O dată în ce constă arta, o pictură, o imagine, apoi pe stradă. Oamenii nu observă lucrurile pe care le trăiesc. Un artist își antrenează zilnic privirea, d-aia cred că este nevoie să devii un pic mai închis, ca într-un turn de fildeș, pentru a putea privi de la înălțime sau de la distanță ce se petrece. E un privilegiu al artistului pe care nu-l are toată lumea. Mihai Nicodim deseori îmi spune, când încep eu să-i prezint anumite detalii din lucrări,”Răzvan, numai tu le vezi pe astea”, bineînțeles că și el vede acele subtilități pentru că este în domeniu, dar știe că majoritatea oamenilor, a colecționarilor, nu le vede. Asta e meseria noastră, dacă vrei, să privim cu atenție.” Dintr-o coincidență absolut trăznită, ca pentru a întări punctul lui de vedere, tocmai ce ne este servită o cafea, la care chelnerul adaugă “spuma seamănă cu o inimă”, Răzvan se uită mai bine în ceașcă: “e mai degrabă un măr, se vede foarte bine.“

Nu știu în ce măsură această privire este și auto-critică sau dacă își însușește opiniile și criticiile care i se aduc, dacă artistul Boar este de acord să fie clasat și integrat într-un curent. Dacă amorul propriu nu suferă și el, până la urmă, de amorul artei. Cu seninătatea-i caracteristică, îmi spune, “Eu sper să mă integrez în anii prezenți și în arta celor de vârsta mea, care au terminat o școală de artă și care expun acum. Văzând cu ce artiști am fost inclus în expoziții de grup, am ajuns la concluzia că mă identific mai degrabă cu un trend global, decât cu o anumită școală de artă din România. În pictură e de multe ori ca în modă. Nimeni nu mai crede că face ceva complet nou, nemaivăzut. Ne aliniem unor tendințe. Despre mine s-a spus că sunt hiper-realist.”

Belle

Ridică din sprânceană și zâmbește din colțul gurii, “La mine, de exemplu în lucrarea Belle, cu femeia care pare că face șpagatul, părțile anatomice par într-adevăr pictate foarte realist, însa eu am lăsat mereu în tablouri ceva care să nu te ducă automat cu gândul la fotografie. Eu am în lucrări acele zone neclare, incerte, obținute din pensulație și tușe, care să demonstreze calitatea de pictură. Nu mă înțelege gresit, n-am fugit niciodată de asocierea cu fotografia, din contră, mi-a plăcut să mă joc cu această iluzie. Însă la mine nu e niciodată confuzia între ceea ce este pictură și ce este fotografie. Ce ciudat…n-am mai vorbit de foarte multă vreme despre picturile mele vechi.”

Începe să caute în telefon să-mi arate niște lucrări cu care și-a început drumul. Le știu prea bine, internetul este plin de ele. Îmi stârnesc un sentiment de alienare și frică, pentru că este o lume care se dizolvă, fragmentară, cu personaje sumbre cărora le lipsesc bucăți din corp sau chiar veșminte fără trupuri, surprinse în obscuritate, nefinisate, de parcă sunt niște clișee fotografice. Senzația obținută este de confuzie, de răzvrătire, de anonimat, mai ales când privești un tablou al cărui personaj principal a fost decapitat sau i-au fost diluate trăsăturile feței.

„De ce ți-ai omorât personajele înainte de vreme? Pare că nu și-au spus toată istoria. De ce ai ales să nu le spui toată narațiunea?“ Pare surprins de întrebarea mea. “Asta e o chestiune la care nu m-am gândit niciodată. Dar nu cred că le-am omorât. Ca să-ți dovedesc asta, o să-ți povestesc de două lucrări pe care le-am făcut acum multă vreme și le-am păstrat în dormitor, în fiecare zi când mă trezesc, dau cu ochii de ele. Se numesc In Kurt’s proximity 1 și 2 și, dacă ar fi să le descriu, aș zice că sunt două personaje care sunt strivite, îngropate de ceva, zici că a venit o ceață groasă peste ele și nu mai înțelegi ce se întamplă. Eu, la vremea aia, explicam că, la mine acesta este un gest pe care îl făceam pentru a construi personajul și apoi de a-l ascunde cu aceeași armă, adică din pastă, din ulei. Din personaje mai rămân doar citate, umbre care îți mai aduc aminte de ele cumva, rămân bucăți din poveste, nu mai discerni întreg scenariul. Cele două tablouri despre care își vorbeam le-am făcut după ce am găsit pe net o poză cu artistul german Kurt Schwitters. Era o scenă domestică, cu un el și cu soția lui care stăteau în gradină și se distrau aruncându-și struguri în gură. Eu în pictură am păstrat doar postura acelui personaj din poză. Nu mai discerni însă acțiunea, îți poți închipui orice, mi-a convenit foarte mult chestiunea asta.”

Îl observ cu coada ochiului cum se bucură ca un copil de această ispravă. Că are posibilitatea, în fond, de a alege soarta personajelor sale, de a le distruge sau rupe povestea, de a-și deconstrui automat și narațiunea lucrărilor și de a o lua de la capăt. Ghicindu-mi parcă gândul, îmi spune, “Eu am avut mereu abilitatea de a prelua o fotografie și de a o transforma într-o pictură, de a o distruge și de a scoate totuși o imagine din ea. Asta simțeam atunci că trebuie să se întâmple cu lucrările mele. Eu nu îmi stric lucrările, sunt multe moduri de a vorbi despre această stricare. Distrugere prin construcție. Cum vrei tu…eu zic că lucrările sunt figurative și că mereu am lucrat să stric povestea pentru că poate nu sunt un mare povestitor.“

Razvan_Boar_Nebula_2_2012_oil_and_acrylic_on_canvas_86-5_x_63_in_220_x_160_cm_6ab6becfbc

Îi aduc aminte de seria Nebula 1 și Nebula 2. M-a fascinat pur și simplu acea suprapunere de planuri, undeva între vis și realitate, între întuneric și lumină. “Da, Nebula a ieșit o pictură foarte frumoasă, dintr-o epocă mai stranie, între griurile pe care le abordam atunci și ce lucrez acum. Atunci simțeam nevoia să scot ceva apăsător din subconștient și s-au întâmplat aceste două picturi de dimensiuni foarte mari, despre care cineva a scris o paralelă cu Chagall. Eram foarte interesat atunci să văd ce pot face cu anumite elemente- de arhitectură, mai ales. Dar mie nu mi se par așa de sumbre cum le vezi tu. Discursul acesta despre griuri este lung și controversat. În fapt, niciun pictor nu poate înlătura griurile pentru că sunt esențiale în construirea culorilor. La fel și tablourile cu perne despre care m-ai întrebat și care fac parte din prima mea expoziție, după ce am terminat facultatea. Erau niște portrete create ca o instalație pentru că am vrut să ascund imaginea cu o pernă veche peste care am pus o cârpă de bumbac mozolită cu vopseaua din atelier.”- adaug “pentru mine părea scena unei crime ”, – “Aaaa, nicidecum. Nu le interpreta atât de sumbru. Nu asta a fost intenția mea. Expoziția în care au fost incluse lucrările se numea Now What? pentru că eu tocmai terminasem programul de Master și era totul un nou drum, o întrebare și un răspuns în același timp, fiindcă știam clar ce aveam de făcut și cum eram ca om și ca artist. Expoziția a vrut să transmită că uite, eu asta sunt, asta fac, oare ce o să se întâmple de acum încolo? Afișam o atitudine mult mai relaxată față de pictură, pentru că până în momentul acela eram obișnuit cu ce învățasem în orele de studiu și atelier, lucrasem foarte îngrijit. Iar, dintr-o dată, mi-am dat seama că pot să pun o pernă și să astup toată lucrarea. Nu mai afișam poziția de drepți în fața picturii. Era pictura mea, îmi permiteam orice cu ea, chiar și să o distrug. Vezi tu, ar fi tare previzibil să par sumbru, eu nu vreau să las în urma mea un discurs estetic întunecat.” razvan boar one

Nici că s-a potrivit mai bine această ultimă frază, pentru că tocmai eram pe cale să-l întreb despre acest registru nou în care îl regăsesc lucrând în ultima vreme. Mie mi-a captat atenția pentru că mi s-a părut că noile lucrări spun o poveste a unor timpuri pe care nu le-am trăit direct, ci prin intermediul unor cărți poștale și a unor descrieri din cărți și filme. Temele abordate de el acum se înscriu în zona de iconografie a anilor ’30-’50, o lume care abundă de femei în stilul pin-up, dansatoare, super-eroi din benzi desenate, ilustrații din cărțile pentru copii, mici momente de figurație din showbiz, ce par desprinse din reclamele cu rujuri, detergenți și clipe de vacanță. Sunt obiecte vizuale mundane, modele de divertisment, de consumerism, de publicitate, figuri distorsionate și clișee peste care Răzvan pictează alte și alte forme, câteodată geometrice, altădată chiar noi desene. Sunt realizate niște suprapuneri care estompează granițele dintre iconografii culturale, care mie cel puțin îmi creează o senzație tulbure de “pastișă plină de originalitate ”, dacă este posibilă o asemenea alăturare, iar la Răzvan în lucrări este mai mult decât evidentă această joacă. Îi plac prea mult umbrele trecutului ca să se despartă de ele.

Îmi explică. “La mine au funcționat foarte bine imaginile mai vechi pe care le tot găseam pe internet pentru că ele ajung la noi mediate datorită ecranelor de la calcultor, televizor, printerelor. Vin cumva purificate, nu au patina timpului precum cărțile poștale, dacă le-ai ține în mână. Într-un fel sunt chiar stricate, dacă te gândești la rezoluțiile de acum ale monitoarelor, sunt pixelate, blurate, vin aproape pictate. Pentru mine asta înseamnă o mai mare libertate în a le construi pentru că le primesc aproape ca un tablou. Și îmi place că nu sunt foarte narative, sunt doar niște secvențe din vieți, par ca niște decupaje aproape. O înșiruire de amintiri pe care o pot boteza cum vreau eu. Acum lucrez foarte mult cu linii negre pe fond deschis care merg ușor înspre zona de benzi desenate, adică un desen foarte clar, ușor de perceput.”

Iarăși mă nedumirește, “iubirea asta a ta față de trecut nu pare să treacă vreodată; ce găsești acolo și nu găsești în imediat? Îți lipsește povestea din prezent sau pur și simplu ești tu o persoană nostalgică?“ Același zâmbet din colțul gurii- “Nu-mi lipsește neapărat povestea, cât stranietatea. Neștiind mereu ce caut, dau peste anumite lucruri la care nu mă aștept. Dau search pe internet după un cuvânt și îmi apar sute de rezultate, de la epoci, bucăți de benzi desenate, pasaje din filme, caricaturi, vederi…eu culeg de acolo ce cred că face parte din gândurile mele la momentul acela. Așa aș putea căuta numai desene după nu știu ce artist american din anii ’50, dar nu fac asta pentru că iubesc aleatoriul, nu vreau să fiu așa de ușor de identificat ca origini/inspirație, adică să fiu catalogat. E o plăcere ciudată în a construi lucruri din înșiruiri anapoda.“- Adaug, “atunci ești în Pop-Art.“ – “Nu cred, pentru că stilul Pop-Art, în maniera în care a fost făcut de Warhol sau Polke, s-a cam terminat. Poate că ceea ce fac eu acum e Pop contemporan. De exemplu când lucrez nuduri, nu consult și nici nu identific alte influențe.” Îmi arată o serie nouă de nuduri pictate într-un stil care parcă nu-i este caracteristic, sunt extrem de colorate. “Destul de porno așa, se aseamănă cu lucrarea ta cu femeia care pare obligată să facă șpagatul goală, în văzul tuturor.“ Râdem amândoi și-mi zice, “Am picturi chiar mai porno de atât.”

“Dar trebuie totuși să te mai întreb ceva, idoli ai, preferați, picturi în fața cărora te oprești fără suflare?“ Se gândește puțin, “Îmi place foarte mult arta veche, am revizitat la Roma niște lucrări care te lasă efectiv fără cuvinte. Trebuie să recunoști acolo niște comori, cum spune Nicodim. Iar în contemporan, îl urmăresc pe Walter Swennen, un nume care poate ție nu-ți spune nimic, pentru că este destul de în vârstă și s-a apucat târziu să picteze. Ia caută acum pe google să vezi la ce pictori ciudați se uită Răzvan….Swennen e un artist aproape naiv. Sigmar Polke e iarăși un exemplu care îmi place. Și din nou, arta clasică, m-am dus la Louvre, am revăzut Mona Lisa, care e ca o bijuterie, băgată în carcasa ei de sticlă,  însă de partea cealaltă a încăperii sunt doi Titzian absolut geniali. Eu de fiecare dată când mă aflu în fața lor, parcă devin cu atât mai misterioase și mai greu de descifrat și mai complicate ca tehnică. De fiecare dată parcă văd altceva, ceea mi se pare incredibil.“

Afară începe să bată vântul foarte tare și mă aștept să se pornească cât de curând pe o furtună. Îl mai întreb ce părere are despre Dali, chiar dacă n-avea nicio legătură cu ce am discutat adineauri. “Dali era un arogant, un personaj în sine. Eu n-am venit la întâlnirea cu tine cu un furnicar în lesă și cu o pelerină galbenă. Știi că designul și logo-ul de la Chupa Chups le-a făcut el? Era până la urmă un om de media, a mirosit foarte bine cum să se diferențieze. Gândește-te doar că el a explodat atunci când toate mediile pe care le cunoaștem azi abia apăruseră, așadar a fost omul potrivit la momentul potrivit, pentru că era nevoie de persoane care să epateze, să fie mai presus de orice. Atunci statutul de vedetă era înțeles altfel. Mie îmi place să fiu un om normal.“ Când ne ridicăm să plecăm, adaugă: “Eu sunt de fapt un clasic combinat cu hiper-contemporan.”

Răzvan Boar este (n.1982, Lugoj) este unul dintre cei mai promițători și originali artiști din noua generație de pictori din România, care recent a început să fie recunoscută drept o mișcare artistică extrem de dinamică la nivel mondial. El trăiește și lucrează în București, cele mai recente expoziții au inclus- Nicodim Collection (2014), Galeria Nicodim, București, Classification Bouillabaisse (2013), Cameo (2013) Ana Cristea Gallery, Razvan Boar Solo Show, Nicodim Gallery, Los Angeles (USA), Now what (2011), Alert Studio, București. În 2011, Boar a obținut bursa Constantin Brâncuși în cadrul Cite Internationale des Arts, Paris. Puteți viziona mai multe lucrări pe http://www.razvanboar.com/ și pe https://artsy.net/artist/razvan-boar.

Nicodim Gallery- http://www.nicodimgallery.com/

Credit foto: @Nicodim Gallery  

  @ Ana Cristea Gallery 

 

Anunțuri
Despre andreeadanescu (46 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

1 comentariu la În proximitatea artistului Răzvan Boar

  1. I have learn some good stuff here. Definitely worth bookmarking for revisiting.
    I surprise how much effort you place to create any such great informative site.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: