News Ticker

Minte-mă frumos. Mic tratat de falsificare în imagini

Până în zilele noastre, probabil că cea mai cunoscută fotografie trucată este cea cu Plesiozaurul Acvatic cu gât lung și prezumtiv colți ascuțiți, alintat pe scurt, Nessie, imagine care a stârnit, pe lângă rumoare, și o industrie de turism înfloritoare în micul orășel înconjurat de ape, Drumnadrochit. Acolo se găsește Centrul Oficial de Expoziții dedicat Monstrului din Loch Ness, unde organizatorii încearcă din răsputeri să convingă turiștii că Nessie există, recurgând la prezentări de filme și la diverse exponate. Normal că de credința în existența monstrului depinde, în fapt, bunăstarea întregii regiuni. Cu toate că, la finalul poveștii Nessie nu rămâne decât un miraj al unui cuplu care era în trecere prin zonă, un mit pompat constant de media vremii prin titluri bombastice și presupuși vânători de monștri și confesiunea pe patul de moarte, în 1984, a celui care a făcut mulajul de jucărie cu cap de șarpe și corp de submarin pentru a putea fi fotografiat de Colonelul Robert Wilson, devenind singura „dovadă” a existenței animalului preistoric.

Vă propun, așadar, o scurtă retrospectivă a făcăturilor fotografice și a întrebărilor pe care acestea le-au ridicat.

Inamici ai Statului

În Uniunea Sovietică era de la sine înțeles: aparatul de fotografiat poate oricând să mintă. Falsificarea imaginilor era o practică la ordinea zilei. Odată cu Prabușirea Zidului Berlinului și după ce Gorbaciov a introdus politicile de Perestroika, dintr-o dată au început să iasă la iveală, ca ciupercile după ploaie, numeroase arhive bine zăvorâte ale KGB-ului ce conțineau mii de fotografii care mărturiseau lupta lui Stalin și a succesorilor săi pentru a rescrie istoria, prin tehnica manipulării adevărului din imagini.

O imagine spectaculoasă il surprinde pe Stalin alături de diverși camarazi și oameni politici care i-au fost alături de la bun început, incluzându-l pe vechiul său tovarăș, Troțki. Despre unii dintre aceștia, Stalin și-a schimbat un pic părerea, mai ales în timpul Marii Epurări. Persoanele nedorite de regim, așa-numiții „dușmani ai poporului”, nu au fost doar uciși, ci și eliminați din fotografiile în care prezența lor nu era dorită în proximitatea lui Stalin. Fotografiile au fost modificate cu intenția de a schimba imaginea trecutului. Oare însă în cât timp își închipuia Stalin și echipa lui de propagandă că se va șterge și amintirea acelor personaje dispărute fără explicație în negura istoriei?

Leon Troțki a fost un prieten apropiat al lui Lenin, împărtășindu-i convingerile idealiste despre statul comunist. Devenit un inconvenient pentru Stalin, în 1929 a fost deportat din Uniunea Sovietică. Troțki a criticat continuu conducerea lui Stalin, argumentând că dictatura stalinistă era exercitată pe baza unor interese care se bazau mai degrabă pe protejarea clicii dictatorului și a propriei persoane, decât pe nevoile eroului rus working-class. Acest lucru a contribuit inevitabil la îndepărtarea lui Troțki din fotografii, mai ales din cele care prezentau momente eroice din timpul Revoluției din Octombrie, dorindu-se eliminarea lui istorică.

Unde-i Comisarul? Nu mai e Comisarul…

Nikolai Ejov, șeful poliției secrete sovietice, a suferit o soartă similară cu cea a lui Troțki. După ce a stat ceva timp aproape de Stalin, fiind în timpul Marii Epurări șeful Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – NKVD, a organizat acele procese infame în cadrul cărora oameni nevinovați au fost obligați să mărturisească crime împotriva lui Stalin și a Uniunii Sovietice, sfârșind în cele din urmă prin a fi executați.

În fotografia de mai jos, el poate fi văzut plimbându-se împreună cu Stalin, apoi apare fotografia retușată, unde Ejov este șters complet. Pe 10 aprilie 1939 a fost arestat și judecat pentru mai multe capete de acuzare printre care spionaj și trădare (inclusiv tentativă de asasinare a lui Stalin) și homosexualitate. A fost găsit vinovat și, cel mai probabil, a fost împușcat pe 4 februarie 1940.

Există încă o fotografie interesantă făcută în 1926, în Leningrad, unde, rând pe rând, oameni din fruntea Partidului Comunist sunt îndepărtați, până când Stalin rămâne singur în poză. Metodele de prelucrare fotografică erau destul de primitive în acele vremuri, se practica fie acoperirea cu cerneală sau vopsea, ștergerea fină cu o lamă sau pur și simplu tăierea fotografiei cu foarfeca. Însă, efectul istoric era mult mai profund. Acest procedeu de înlăturare funcționa ca o a doua moarte pentru personaje, pentru că, dacă se recurgea deja la excluderea din imagini, însemna că, cel mai probabil, persoana în cauză putea fi găsită fără suflare într-un șanț sau deportată într-un gulag.

Într-o lume perfectă, ne-ar plăcea să credem că, după aceste experiențe, lucrurile stau altfel acum, cu atât mai mult într-o democrație vestică, însă, acum nu mult timp, compania Ford Motor a dat “bun de tipar” unor material publicitare care înfățișau toți mecanicii, care lucraseră la fabricarea unui anumit model, majoritatea negrii, cu pielea albită în Photoshop. Este un caz la fel de șocant ca orice trăsărire din decor a unui fost vechi tovarăș.

Formula matematică care nu prea are succes

Ar fi bine dacă am putea să respingem aceste imagini ca o glumă trecătoare, însă mințile noastre par a avea o trăsătură de-a dreptul curioasă și fundamentală: oamenii tind să își considere  amintirile ca o narațiune, o înșiruire simplă de evenimente de la vârsta cea mai fragedă, până în momentul în care experimentăm și ne confruntăm în timp real cu un lucru. Dar cercetările au concluzionat că memoria umană funcționează mai mult ca un miraj în deșert, decât ca o transcriere exactă de evenimente, cu alte cuvinte, ne joacă mereu feste, ne aducem aminte din trecut numai niște tipare pâlpâitoare de vederi, mirosuri și sunete și încercăm într-un fel sau altul să facem conexiuni între ele. Noi credem că acele evocări au existat, avem impresia că le-am trăit cu siguranță, dar suntem siguri că nu ne-au revenit în memorie tocmai pentru că au fost stârnite de o anumite fotogafie?

Timp de decenii, cercetatorii au explorat îndelung nesiguranța acestui tărâm al amintirilor. Nu numai că memoria devine brusc nestatornică atunci când încercăm s-o accesăm, dar este, de asemenea, lesne de subminat și rescris. Dacă se combină această sensibilitate cu programele de editare de imagini pe care le avem la îndemână, precum Photoshopul, orice amintire poate deveni un eveniment pus în scenă. În momentul în care asistăm la știri și evenimente din lumea întreagă chiar în timp ce acestea se desfășoară aproape sub ochii noștri, și mintea noastră ajunge să accepte mult mai ușor aceste imagini ca fiind veridice, procesându-le și analizându-le ca amintiri ulterior. Aceste amintiri false nu doar că denaturează felul în care ne vedem trecutul, însă ne afectează și comportamentul actual și viitor – de la ceea ce mâncăm, la modul în care protestăm și votăm. Problema e că practic nu putem face nimic pentru a ne opri sau schimba amintirile.

1950kiss_lg

Imaginea este una dintre cele mai faimoase din lume, reprodusă pe nenumărate afișe și cani de cafea. Acesta a fost făcută pe 1 aprilie 1950 de catre Robert Doisneau, aflat în misiune pentru revista Life, în fața Primăriei din Paris. Doisneau a declarat mereu cu fermitate că a fost o scenă spontană, accidental surprinsă pe film. Dar cuplul, format din Jean-Louis and Denise Lavergne, se pare că a fost plătit cu 500 de franci pentru a crea acea scenă etern- romantică din Orașul Îndrăgostiților.

Amintirile vechi par a fi cel mai ușor de manipulat. Într-un studiu, subiecțiilor le-au fost redate fotografii din copilărie, cercetătorii au strecurat alături de imagini reale și fotografii falsificate ale persoanei în cauză, care călătorea cu familia într-un balon cu aer cald. După ce au văzut acele imagini, mai bine de jumătate dintre participanți a povestit acea amintire ca și cum ar fi fost reală și ar fi trăit-o.

Într-un alt experiment condus de Elizabeth Loftus, unul dintre cercetatorii pionieri în domeniul amintirilor și al memoriei modificate, oamenii de știință au arătat subiecților materiale publicitare despre Disneyland care înfățișau vizitatori ce strângeau mâna sau făceau poze cu Bugs Bunny. Aproximativ o treime dintre participanți a declarat că își aduce perfect aminte când a făcut cunoștință cu Bugs Bunny, după ce a vizitat parcul Disneyland. Dar Bugs Bunny nu locuiește în Disneyland – el este un personaj fictiv marca Warner Brothers. Niciunul dintre subiecți nu l-a întâlnit vreodată pe Bugs, dar văzând imaginile cu el și citindu-i povestea, i-a determinat să-și “amintească” o experiență fabricată în întregime.

De ce ne lăsăm păcăliți

Adriana-Lima-Before-After-PhotoshopDesigur, oamenii nu sunt puși neapărat pe a fabrica amintiri din copilărie, însă, de-a lungul vieții, avem de-a face cu numeroase încercări de falisificare a realității, unele de care n-o să ne dăm probabil seama niciodată. De la reclame luminoase, la campanii politice, imaginile modificate și trucate ne înconjoară în fiecare zi. Restaurantele retușează aspectul mâncării pentru a o face să pară cât mai apetisantă, revistele de modă modifică în întregime corpul manechinelor, politienii adaugă artificial oameni în băile de mulțime pentru a părea că au mai mulți adepți.

Acest lucru se întâmplă cu atât mai mult în lumea copertelor glossy, încă de pe vremea când actriței Gina Lollobrigida i-a fost acoperit decolteul generos, pentru a o face să pară mai cuminte (sic!). Nicio celebritate nu pozează cu vinișoare care-i străbat ochii de un alb mereu perfect. De multe ori, un scurt retuș digital este primul pas pentru a crea iluzia grandorii.

Pentru Stalin si ai lui Masters of Propaganda, Photoshop-ul si Paintbox-ul ar fi fost un vis devenit realitate. Dar putem oare să ne simțim superiori lor? Cel puțin rușii aveau niscaiva amintiri reale pe care se putea baza, atunci când mai dispărea un comisar din peisajul fotografic. Acum publicațiile ne obligă să ne asumăm o imagologie a frumuseții care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea.

Spre deosebire de o plimbare cu balonul sau o întâlnire cu Bugs Bunny, aceste imagini false pot avea efecte persistente asupra memoriei și a imaginii de sine. În 2010, revista online Slate a condus un experiment prin care a prezentat cititorilor câteva fotografii cu teme politice. Unele conțineau evenimente reale, în timp ce altele erau falsificate. Cititorii au fost apoi întrebați dacă își aduc aminte sau nu ca aceste evenimente să se fi petrecut. Mai bine de jumătate a pretins că își amintește de acele evenimente fictive, iar acest lucru s-a produs într-un cadru necontrolat, unde cititorii ar fi putut trișa cu ușurință prin verificarea răspunsurilor.

Imaginile sunt foarte bune la a ne păcăli amintirile dintr-o serie lungă de motive. O mare parte din aceasta se datorează faptului că oamenii au încredere în fotografii. Noi percepem fotografiile ca pe niște momente înghețate în timp, chiar dacă știm că acestea pot fi cu ușurință trucate. De fapt, oamenii au încredere în fotografii și le asociază cu mult mai multă informație decât oricare alt obiect pe care îl folosim, indiferent de utilitatea sau relevanța unei imagini. Dacă arăți unui om o declarație, alături de o imagine care nu oferă nicio dovadă acestei declarații, el devine mai susceptibil să considere acea declarație adevărată.

Oamenii sunt, de asemenea, mai ușor de convins de imagini false, dar care conțin elemente ce le adaugă greutate și le întăresc convingerile. “Un alt motiv pentru care suntem păcăliți atât de ușor este că nu ne prea pricem să deosebim fotografiile false de cele reale”, spune Hany Farid, un expert în falsificarea imaginilor de la Dartmouth College din New Hampshire, SUA. „Se pare că, în timp ce creierul și cortexul nostru vizual sunt foarte performante la a recunoaște trăsăturile unei fețe, stăm însă prost la analiza luminii și a reflecțiilor, iar din acest motiv nu reușim să facem diferența dintre imaginile reale și cele false, dar nici invers”, detaliază Farid. Altfel fiind spus, dacă ceva e într-o fotografie, înseamnă că s-a întâmplat 100%, cel puțin în mintea noastră.

Feb1982-nationalgeographic

O copertă ajunsă notorie a revistei științifice National Geographic nu și-a avertizat cititorii că piramidele au fost mutate mai aproape unele de altele, pentru a se potrivi cu forma verticala a copertei și că fotograful Gordon Gahan a plătit convoiul de cămile ca să treacă din nou prin dreptul piramidelor. De la acea experiență, revista National Geographic și-a făcut un renume pentru faptul că a impus o politică a veridicității fotografice, nemaifiind publicată nicio fotografie asupra căreia s-a intervenit digital.

La începutul anilor 1980, multe reviste și ziare au început să folosească dispozitive digitale pentru a manipula fotografiile. Unul dintre cele mai populare dispozitive de acest gen era vândut de Scitex America. Deși această procedură era destul de costisitoare, a permis imaginilor să fie modificate cu mult mai multă ușurință, față de tehnicile pe care le îngăduia cameră obscură. Controversa cu privire la manipularea digitală fierbe deja de ceva timp. Ea a apărut pentru prima dată în 1982, când revista National Geographic a pus pe copertă o fotografie care reprezenta Piramidele din Giza modificată pe calculator. În plus față de ajustările realității pe care le-a făcut fotograful, trăgând poza cu o lentilă specială pentru a exagera dimensiunea piramidelor și convingând trei crescători de cămile să treacă încă o dată prin fața piramidelor pentru a-i putea surprinde în fotografie- editorii revistei au adăugat încă o modificare: au deplasat digital piramidele înapoi cu câțiva pași. Tom Kennedy, care a devenit director de imagine al revistei, a declarat că „noi nu vom mai folosi această tehnologie pentru a manipula elementele dintr-o fotografie, doar pentru a obține un efect grafic mai convingător. Am greșit și nu avem de gând să mai repetăm această greșeală.”

Pericolul ascuns din spatele prefăcătoriei 

Există o îngrijorare legată de faptul că fotografiile modificate digital ar putea influența percepțiile și amintirile noastre legate de evenimentele de importanță publică. Pentru a testa ce efecte ar putea avea fotografiile falsificate, cercetatorii de la Universitatea din California și de la Universitatea din Padova a arătat unui număr de 299 de persoane, cu varsta cuprinsă între 19-84 de ani, fie o fotografie reală. fie o fotografie modificată a două evenimente istorice, primul fiind protestul din 1989 din Piața Tiananmen în Beijing și protestul anti-război din 2003 în Roma.

Imaginea originală din Piața Tiananmen a fost modificată pentru a arăta o mulțime unită de pe margine care privește cum un om se opune unui șir de tancuri. În cazul protestului anti-război din Roma, fotografia a fost modificată pentru a reprezenta polițiști violenți și un protestatar amenințător, mascat printre mulțimea de demonstranți. Când au fost puși să răspundă întrebărilor legate de evenimentele, participanții au avut amintiri diferite a ceea ce s-a întâmplat. Cei care au văzut imaginile modificate ale protestului de la Roma și-au reamintit demonstrația ca fiind una deosebit de violentă și au verbalizat amintiri cu cazuri de confruntări fizice directe și pagube, deși demonstrația nu a fost deloc atât de distrugătoare.

Participantii care au vizualizat pozele falsificate, au spus că sunt mult mai puțin dispuși să ia parte la proteste viitoare, potrivit studiului detaliat în revista Applied Cognitive Psychology. „Imaginile trucate sunt o formulă de inginerie umană care ar putea fi aplicată împotriva cunoștințele și a voinței noastre, de aceea ar trebui să rămânem vigilenți”, explică psihologul Elizabeth Loftus de la University of California. „Prin adăugarea a câtorva elemente deranjante în pozele cu protestul din Roma, oameni au ajuns să-și amintească și să fie convinși că această demonstrație pașnică a fost mai violentă decât în realitate, din aces motiv, ca societate trebuie să ne dăm seama cum putem reglementa și contracara acest efect.”

Prefăcătoria fotografică digitală creează probleme pentru cei care aleg să prezinte adevărul exact așa se arată. Seninătatea și dramatismul fabricate sunt mult mai rapid de obținut față de soluția realismului și a autenticitatății, care presupun o asumare a posibilității iscării plictiselii narative. Fotografia și publicul au avut încă de la început o legătură neobișnuită. „Camera nu minte niciodată” este o aserțiune pe care o luam de-a bună, deși o credem doar pe jumătate. Acesta este o dinamică unică în domeniul artelor.

Istoria este circulară, iar noi am ajuns, se pare, la o răscruce de drumuri. Tehnologia digitală permite acum fotografilor o libertate deplină de a rearanja realitatea în funcție de capriciile lor. Înainte, acest lucru le era promis numai pictorilor. Computerul a oferit noi capabilități la care Alhazen nici n-ar fi visat si care apropie, poate mai mult ca niciodată, fotografia de artă, uneori cu prețul sacrificării adevărului. Asta ne lasă pe mâini cu o jucărie nouă, dar și cu o criză pe măsură.

Între timp, vă las să vă descrețiți frunțile pe site-ul de mai jos care prezintă numeroase făcături fotografice ce au apărut de-a lungul timpului.

Credit foto- http://hoaxes.org/photo_database

Anunțuri
Despre andreeadanescu (46 de articole)
Media & Public Relations on the serious times, lover of beautiful things on my free time.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: